Fă-o! // în curs de editare

Capitolul 4

     Lunea, am prima oră română. La fel și marți și miercuri. Diferența e că, lunea, am și a două oră tot română, așa că acum stau în bancă, vorbind cu Karenina, așteptând ca profesoara să intre la a doua oră. 

  
      Mă opresc din râs și mă încrunt atunci când prietena mea se uită la ceva lângă mine. Mă trezesc smucită de pe scaun și sunt sigură că aș fi căzut dacă persoană nu mi-ar fi pus mâna pe șold, oprindu-mă. Mă trage iar, într-un colțisor mai retras și am timp să țip la Reynard înainte să îmi zică să tac. 
  
      - Ții minte când mi-ai zis că îmi rămâi datoare? A fost ieri. 
  
      Ridic din sprâncene, gândindu-mă ce are de gând să mă pună să fac.
     - Am..niște treabă. Tot ce trebuie tu să faci e să îi zici profei că mi-a fost rău și am plecat acasă, da? 
  
      - Cred că sunt mai multe ore de la care ai chiulit decât la care te-ai dus, îi spun, în schimb. 
  
      - Te-am întrebat ceva, Orelie. Nu face pe proasta. 
  
      - Câte absențe ai? nu îmi pot stăpâni curiozitatea. 
  
     - Patrus'noua. 
  
      - Realizezi că la cincizeci te suspendă, nu? 
  
      - Tocmai de asta am nevoie să îi zici profei că mi-a fost rău.
     Ușa se trântește și câțiva copii aleargă la locurile lor, anunțându-ne că vine profesoara. Reynard își înșfăcă ghiozdanul și îmi aruncă o ultimă privire. Încuviințez și îl privesc cum o tuleşte. Mă așez la loc la timp pentru a vedea cum ușa se închide în urma lui. Durează doar câteva secunde până să se deschidă la loc. 
  
      - Bună ziua, îngână clasa, dar profesoara nu ne răspunde. 
  
      Karenina mă întreabă ce mi-a spus, dar am un nod în gât. Dacă îl prind, ce-o să pățesc? 
  
      Împing pupitrul în față și mă ridic în picioare. 
  
      - Reynard Haymitch m-a rugat să vă anunț că i s-a făcut rău și a plecat acasă.
     Se încruntă o secundă, apoi încuviințează. Mă așez la loc dar, când ea cere un manual, i-l întind, întrebând dacă pot merge la toaletă. Îmi face semn că da și ies din clasă, ștergându-mi palmele transpirate de cămașa albă. 
      Coridorul e întunecos, dar pot vedea conturul unei persoane prăbușite în celălalt capăt. O aud gemând și mă îndrept spre ea, constatând cu surprindere că e nimeni alta decât profesoara de fizică. Își ține palmele apăsate într-un loc al capului. Probabil s-a lovit. Îi întind mână, iar ea mi-o apucă. Îmi lasă în palmă urme de sânge când o ridic. 
  
      - Ce vi s-a întâmplat? 
  
      - Un nemernic a ieșit din clasa aia. 
  
      Îmi face semn spre clasa mea, suspinând, iar eu îngheț.
- Alerga și a dat peste mine, îmi povestește. 
  
      Își ia cealaltă mână de la rană și privește sângele de pe ea, apoi și-o apasă la loc. 
  
      - Orelie, te rog, cheam-o pe diriginta ta. 
  
      - Sunteți sigură din care clasă a ieșit? 
  
      Încuviințează. Simț că mor. Îi dau dumul la mână și mă îndrept spre clasa la care știu că dirigintă mea are oră în acel moment. Mă gândesc să o iau la fugă înainte să bat la ușă, dar o deschid și îi spun dirigintei că este o problemă. Îi povestesc ce s-a întâmplat și ea dispare pentru câteva secunde în clasă, apoi iese, aducând cu ea catalogul. Urmărește cu degetul o rubrică, apoi ne spune nouă:
     - Absenți de zi.. Marshal și Kayts. Ora asta am înțeles că lipsește doar Haymitch. Cică ar fi bolnav. 
  
      - Nu, nu era bolnav. Chiulește, spune profesoara de fizică. Rana nu îi mai sângerează acum. Cine v-a spus asta? 
  
      - E-eu. Așa mi-a spus, m-a rugat să.. 
  
      - Orelie, tu minți pentru el? 
  
      Scutur energic din cap, în semn că nu și simt cum mi se strâng lacrimi în ochi. Reputația mea de elevă perfectă s-a dus. Probabil că o să fiu moartă la cinci secunde ce intru în casă. 
  
      - O să discutăm. Du-te la oră, vorbim mai târziu.
     Intru înapoi, dar deja s-a scurs jumătate din oră. Profesoara nu îmi spune nimic și mă bucur. Mă concentrez la cele douăzeci de minute de română rămase, dar, deși gândul îmi zboară la lucruri ce n-au legătură cu atributul, aș vrea să nu mai treacă. Atunci când profesoara pleacă, mă sprijin de zid că să stau în picioare. Îl văd pe Reynard cum intră zâmbitor în clasă și asta îmi dă suficientă putere să mă reped la el și să-i trag o palmă. Mă privește cu ochi nedumeriți dar, înainte să îmi spună ceva, apare diriginta care ne donduce, tăcută, spre cabinetul directorului. Tremur atât de tare că îmi lipesc mâinile de coapse că să le calmez. 
  
      Directorul e un bărbat tânăr, cu o mustață ciudată. Ne face semn să ne așezăm și o facem rapid, nu înainte de un schimb de priviri veninoase.
     - Domnule Reynard, felicitări, tocmai ai atins pragul de cincizeci de absențe, rânjește el. 
  
      Lovește cu o rigla mare, de lemn, în masă, atât de aproape de degetele colegului meu că acesta și le retrage speriat, împreunându-și mâinile în poală. 
  
      - Iar tu, domnișoară Orelie, ai mințit ca să-l acoperi pe el. 
  
       Lovește cu rigla și în față mea, dar eu am deja mâinile încleștate pe scaun. 
  
      - Nu am... 
  
      Simt cum îmi tremură vocea și mă opresc. 
  
      - Nu a mințit pentru mine. Ea nu știa nimic.
Reynard se uită la mine și, încă șocată, îi mulțumesc din priviri. Directorul își mângâie mustața maronie, privind-o pe dirigintă pe sub ochelari. 
  
      - Așa este, domnișoară? 
  
      Încuviințez. 
  
      - Ea este o elevă foarte bună. Nu cred că ar face așa ceva, întărește și diriginta, deși ea este prima care m-a bănuit. 
  
      - Atunci, Orelie, ai scăpat. Tu - îi ia o clipă să-și amintească numele - , Reynard, vei fi suspendat pentru două săptămâni. Dacă tot n-ai avut chef de școală, acum ai ocazia să stai acasă.  
  
      - Orelie, poți plecă. Cu tine vreau să mai vorbesc.
     Mă ridic și mulțumesc, împingându-mi scaunul sub birou. Îi arunc o ultimă privire lui Reynard și ies, cu o lacrimă şiroindu-mi pe obraz . 
     Ceasul arată că ultima oră s-a terminat de șapte minute. Stau jos, sprijinită de poarta școlii, analizând elevii care ies. Nu știu prin ce minune, părinții m-au lăsat să vin pe jos acasă, cu Reynard. În continuare au prea multă încredere în el, dar nu prea mă deranjază, atâta timp cât e în interesul meu. Arunc bulgarere de zăpadă pe care l-am făcut și țâșnesc în picioare când în văd. 
  
      - Reynard! 
  
      Prima reacție e să îmi zâmbească. Își bagă rapid mâna în buzunar, dar am timp să văd linia roșie, însângerată, lăsată probabil de rigla directorului. Nu știu ce să îi zic, așa că îmi potrivesc pasul cu el și continui să merg, privindu-mi picioarele. Tot el e cel care sparge tăcerea. 
  
       - Prințesa a rămas fără caleașcă? De ce mergi pe jos? 
  
      Vocea îi e tremurată și mă fac că nu observ. 
  
      - Ți-am spus că părinții mei au o părere prea bună despre ține. 
  
       Râdem amândoi și ne continuăm drumul. E mai înalt decât mine și are pasul mai mare, dar am impresia că merge intenționat mai încet. 
  
      - Ce ți-au zis? 
  
      Se strâmbă și văd prin buzunarul său cum își strânge mâna într-un pumn. Pe cealaltă și-o leagănă lângă picior.
     - Sunt suspendat două săptămâni. La următoarea abatere îmi scad media la purtare la patru. Îi sună pe ai mei să le zică. Primesc morală de la toți profesorii. Cam atât. 
  
      Încearcă să zâmbească. Mă întreb ce-o să zică mama lui. Probabil n-o să aflu niciodată.