Fă-o! // în curs de editare

Capitolul 10

     -Liaa! urlă Rynard, țopăind în patul meu. Trezește-te! A venit Moșu!
     Se lăsă să cadă pe pat, slobozind hohote de râs, în timp ce eu mă ridic într-o rână și casc ochii nedumerită. Toate faptele mă năpădesc într-o clipă și trec rapid de la confuzie la bucurie, apoi le tristețe. Sigur că a venit Moșul. Chiar eu personal am pus cadoul sub bradul pe care l-am impodobit amândoi. Deci, problema e că elfii care împart cadouri au avut buget restrâns anul ăsta se au hotărât că eu sunt una din cele mai potrivite persoane pentru a fi lăsate la coada listei. Îmi lipsește doar o clipă pentru a mă cufunda în așternutri și a mă lansa într-o serie de plânsete, dar, totuși, gândul că o să-l văd pe Reynard bucurându-se de cadoul lui mă face să strâng din dinți și să îi ofer un surâs angelic. Cine a spus de trecerea de la agonie la extaz într-o clipită avea mare dreptate
     E în jurul orei șase, iar în casă plutește încă un întuneric pâslos. Abandonez ideea de a îmi mai căuta papucii prin cameră și mă iau după Reynard care năvălește pe scări, simțindu-mă ușor stânjenită că port doar pijamaua mea cea veche.
     - Hai mai repede, mă grăbește .
     - Nu sunt așa curioasă. 
     Îl invit printr-un gest să o ia în față, iar el îmi răspunde cu un zâmbet șăgalnic. 
     - Ce, n-ai fost cuminte?
     - Moș Crăciun nu există, Reynard, scrâșnesc din dinți.
     Mă cuprinde cu un braț pe după umeri, împingăndu- mă prin cadrul ușii.
     - Hai să aflăm.
     Luminițele bradului sclipesc slab în întunericul sufrageriei, repetând la infinit schimbarea din roșu în albastru, apoi într-un verde crud și auriu. Mă strâmb, încercând să mă obișnuiesc cu sursa de lumină. Încet, încep să disting formele globurilor din brad... și pe cele al celor două pachețele de sub brad.
     Două.
     Dintre care eu am pus unul singur.
     Dacă n-aș fi atât de șocată, aș schița un zâmbet la gândul că nu sunt singura pusă pe fapte caritabile în ziua de Crăciun.
     - Moș Crăciun există, Orelie. Nu e bine să te îndoiești de forțele cosmice.
     Are timp să îmi zâmbească și să îmi plaseze un pupic pe obraz înainte să țâșnesc spre brad . Mă urmează și îngenunchem amândoi, răsucind în mâini pachetele ce ne poartă numele. Amintirea cerții cu părinții trece în plan secundar.
     - Hai, tu prima.
     Încuviințez, sfâșiind hârtia de împachetat cu oameni de zăpadă. Mai mult ca sigur se amuză de entuziasmul meu, dar și în ochii lui se citește un licăr de fericire. Arunc hârtia și dau de o cutiuță pătrată de mărimea palmei mele, în care e înghesuit ceva roz.
     - Mi-ai... luat... chiloți?!
     Izbucnește în râs, în timp ce eu mă hobez șocată la perechea de tanga roz, din dantelă, pe care o țin în mână.

     - Nu ștui dacă îți vin, dar îi poți proba și să stabilim împreună ce mărime îți trebuie pentru anul următor, îmi șoptește.
     Mă reped să îl pocnesc, iar el se supune, docil, fără să riposteze și cade pe spate, aproape îrecăndu-se de atâta râs. Probabil că a meritat numai ca să îmi vadă fața.
     - Deși să știi că, dacă nu îți vin, pe mine nu mă deranjează dacă nu porți deloc, adaugă.
     - Moș Crăciun nu există, în schimb tâmpiți ca tine da, mormăi.
     Simt că obrajii îmi ard. O parte din mine îmi spune că e, totuși, drăguț din partea lui că până la urmă chiar mi-a luat ceva și că nu m-a abandonat, spre deosebire de părinții mei, dar mai e și cealaltă parte, care nu se poate abține să-l pocnească, să-l înjure și apoi să meargă în camera mea și să plângă. Și când mă gândesc ce i-am luat eu...
     - Iei, Crăciun fericit, Orelie. Ai primit chiloți. Acum, Reynard, deschide ală și lasă-mă să mă întorc în cameră.
     Se ridică în șezut, etalând încă un zâmbet.
     - Ce, credeai că s-a terminat? Moșul e darnic. Se pare că ai fost cuminte.
     Face semn spre cuțiuta din mâna mea, iar eu îmi scot perechea de tanga din ea, neputându-mă abține să observ că e, într-adevăr, mărimea mea. Din ea cade ceva ceva pe covor, cu un ușor zdrăngănit. Îl iau în mână, lăsând să-mi curgă printre degete un lănțișor subțire, probabil de argint. Privesc cu fascinație pandantul ce reprezintă un fulg de zăpadă perfect, desăvârșit. În centru are o piatră de un albastru rece, ca al cerului ale iarnă. Și ca al ochilor lui Reynard. Arunc o privire spre al și îl văd încordat, în așteptare.
     Deci ăsta e adevăratul cadou.
     - A fost al mamei, se grăbește el să-mi explice. E o moștenire de familie, de fapt, se fâstâcește. Ai mei a trebuit să-l amaneteze, dar eu am strâns bani și l-am recuperat. Nu puteam să îl las pe mâini străine.
     Sunt absolut impresionată.
     - Rey, e superb.. Nu trebuia să..
     Ridică o mână în semn de apărare. Nu mă pot gândi decât la cât de frumos e și la cât de scump trebuie să fie.
     - Dar nu pot. I-l întind, admirând, strălucirea mirifică a pietrei. El mă refuză cu un gest. Dar ai zis că e o moștenire de familie, protestez eu. Trebuie să rămână în familie.
     - Dar eu vreau să ți-l dau ție, Lia. Te rog, păstrează-l. Poate o să i-l dai fiicei tale. Dacă nu o să uiți de al până atunci. Și de mine.
    Zâmbește trist.
     - E imposibil să te uite cineva. Și cu atât mai mult
eu. Chiar Crezi că te-aș putea uita vreodată?
    - Toți  o fac.
    - Eu nu. Promit.
     Mă strânge în brațe, depunându-mi o sărutare în păr.
     - Mulțumesc. E cel mai frumos cadou de Crăciun.
     Zâmbește.
     - Întrece chiar și chiloții?
     Nu mă pot abține să nu râd.
     - Da, întrece chiar și chiloții. Dar, totuși, cât ai văzut în seara aia?
     - Suficient să mă facă să vreau mai mult.
     Simt urm roșesc iarăși și fac o încercare de a schimba subiectul .
     - Tu n-aveai un cadou de deschis?
     Încuviințează și se desprinde de mine. Pe lângă ce mi-a dat el, cadoul meu pare acum banal și mă face să-mi doresc să îi fi luat ceva mai elaborat. 
     Scoate un sunet de surpriză.
     - Lia...
     E rândul meu să fij martoră la surpriza lui. Şi, totuşi, după  um îi s lipesc ochii, se pare că nici  adoul meu n-a fost chiar aşa neînsemnat.
     Mângâie cu adoraţie sticla globului, exact aşa cum am făcut şi eu.
     - Nu pot să cred.
     Îl clatină, făcând să cadă fulgi de zăpadă uşori peste figurinele copiilor. Eu zâmbesc. 
     - De ce e atât de important pentru tine?
     Îşi desprinde cu greu privirea de glob, pentru a mă fixa cu ochii săi albaştri.
     - A fost cel mai frumos cadou pe care îl primisem de Crăciun. Cred că aveam vreo.. patru ani? Şi totuşi, l-am păstrat extraordinar de bine, timp de ani de zile, lustruindu-l şi neîndrăznind să îl ating. Îţi dai seama cât a costat pe atunci? O avere. Şi mai ales pentru mine. Râse amar. La opt ani, când a avut loc incendiul în care mi-a ars casa, a fost singurul lucru pe care am apucat să îl iau. Îmi tot repetam că mă va apăra şi că va fi totul bjne cât timp îl voi avea cu mine. Cred că eram cu mătuşa mea atunci. Luase foc jumătate din cartier, peste tot era jale şi agitaţie. M-am pierdut prin mulţime, era cât pe ce să ard şi eu acolo. M-a găsit un poliţist. Era noapte de iarnă, eu eram desculţ şi mă învârteam prin mulţime, plângând, încercând sgăsescsc pe  cineva cunoscut. Doamne, nu o să uit niciodată cum strângeam globul ăla în braţe. Poliţistul a început să urle la mine că mă comportam ca un ţânc idiot, dar ce puteai să îi ceri unui  opil în astfel de condiţii? M-a lovit cc atâta ură şi atâta forţă... M-a doborât şi a continuat să dea în mine, până am scăpat globul din braţe şi am început să zbier din toţi rărunchii. Şi, chiar şi aşa, m-am ridicat şi m-am întins după el, să văd dacă nu cumva se spărsese. Şi atunci el m-a întrebat dacă ţin la bucata aia nenorocită de sticlă. I-am zis că da. Oftă. Iar el l-a luat şi l-a izbit cu toată forţa de pământ. Am urlat şi am început să îl înjur, să dau în el. Dar cât de tare îl puteam răni?
     Am tras scurt aer în piept, neîndrăznind să zic nimic.
     - Avea o valoare enormă pentru mine, Lia. Era plin de amintiri.
     - Ş-şi ăsta e încărcat de amintiri. Ştii la câte jocuri de-a comoara piraţilor a participat?
     Râse.
     - Pari mai degrabă genul care te jucai cu păpuşi. Dar nu despre asta e vorba. Îmi aduce aminte de casă. De casa mea adevărată. E minunat.
     I-am zâmbit,  iar el mă lipi de pieptul său, ţinând globul în cealaltă.

 Vreau, in primul rand, sa va multumesc pentru sistinere (din nou) si, in special, voua, tuturor celor care m-au batut la cap sa postez. Sa stiti ca inseamna mult pentru mine. Daca gasiti greseli de tastare/ spatii puse aiurea/ cuvinte care n-au nici o treaba cu contextul, sa stiti ca am scris pe tableta si ea are viata proprie. Mda, ii cam place sa schimbe ceea ce scriu eu, iar, la un momentdat am renuntat sa ma mai cert cu ea, mdeci.. voi corecta. Zilele urmatoare.  Dar am scis cu diacritice. Lol, sper ca asta sa imi mai spele din pacate. Numele de cuplu a ramas Reylie. Doamne, cat de frumos suna. Multumesc mult pentru tot. Sper sa.. aa.. va placa.