În timp ce Reynard sporovăia fericit despre cum aveam noi cea mai jalnică echipă şcolară de lacrosse, nu mă puteam gândi decât la faptul că, dincolo de detalii, de ce se întâmplase şi avea să se întâmple, noi doi eram împreună.
Şi, chiar acum, eram împreună în maşina sa, în drum spre şcoală.
- O să pierdem şi sezonul ăsta, zâmbi el larg, de parcă ar fi fost un lucru extraordinar de bun. Şi tu o să fii acolo cu mine, să vezi asta. E un moment istoric.
Îşi întoarse privirea spre mine, evident încântat, aşteptând o confirmare şi, brusc, mi-am pierdut şirul gândurilor privindu-l.
- Lia?
- Ăă, îhm.
Râse auzindu-mi bâlbâiala şi mă strânse de mâna pe care mi-o luase, ezitant, într-a lui, la două străzi de casele noastre.
Ceea ce, evident, pe mine mă făcuse să roşesc şi să freamăt de încântare în o mie de feluri diferite.
Chiar în dimineaţa asta, la aproximativ un minut şi jumătate după ce îmi terminasem micul dejun, Reynard apăruse la uşa mea, cu un buchet de trandafiri, îşi ceruse, în mod politicos, scuze de la părinţii mei pentru toate problemele pe care le pricinuise minunatei lor fiice şi care în mod sigur nu se vor mai repeta şi întrebase dacă nu se putea cumva revanşa scutindu-l pe tatăl meu de sarcina dusului meu la şcoală. Partea chiar şi mai interesantă decât asta fusese că, incredibil, tatăl meu acceptase.
Am aruncat o privire extaziată spre Reynard. Nu că m-aş plânge de asta.
- Nu ştiam că ai maşină, am zis, atunci când am cotit pe bulevardul principal, realizând brusc că era adevărat.
Totul era încă plin de zăpadă, chiar dacă străzile erau curate şi uscate şi, dintr-un motiv necunoscut, mergeam cu o viteză incredbil de mică.
Reynard îmi zâmbi superior, desprinzându-şi mâna dintr-a mea pentru a schimba viteza.
- O am, cred, cam dintotdeauna. A fost alor mei înainte să plece şi a rămas la vechea casă. Are probabil vreo treizeci de ai şi, categoric, nu se compară cu ce ţi-ar putea oferi un stundent la medicină - aici inseră un surâs amuzat - dar m-am gândit că ar fi stupid să n-o folosesc, atâta timp cât ne-ar oferi un pretext de a merge împreună la şcoală. Strâmbă din nas. Chiar dacă va trebui să o lăsăm la trei străzi distanţă.
M-am încruntat către el, deşi era prea concentrat la drum ca să mă vadă.
- Nu trebuie să o lăsăm la trei străzi. O să o ducem în parcare, ca restul oamenilor normali. Nu e ultimul model de Mercedes, dar nu trebuie să îţi fie ruşine cu ea.
Am aruncat o privire afectuoasă către bordul îmbrăcat în piele neagră, jerpelită şi evident artificială.
- Mie îmi place Chevy, am adăugat convinsă.
Reynard scoase un chicotit, în timp ce intra pe poarta şcolii, căutând un loc de parcare cât mai aproape de intrare, ca să nu fim nevoiţi să trecem prin zăpadă. I-am aruncat o privire şi mi-am amintit, pentru a mia oară, că eram împreună cu el. Asta era, practic, prima noastră zi împreună în mod oficial şi, trebuia să recunosc, aveam oarecare emoţii, nu atât pentru că mă aşteptam să se schimbe ceva, ci pentru că eram curioasă cum va fi. Eu şi Reynard, ieşind din adăpostul sigur al camerei lui, în mijlocul şcolii. Îmi imaginam deja toate privirile aţintite asupra noastră pe holuri.
Şi, de asemenea, cel de-al doilea motiv pentru care aveam emoţii era pentru că astăzi era, de asemenea, prima zi în care se întorcea Karenina la şcoală. Spre deosebire de prima parte, nu eram sigură cum să anticipez că se va desfăşura asta.
Reynard introduse masivul Chevy într-un loc de parcare îngust, între două Audiuri strălucitoare, ceea ce ne făcu pe amândoi să chicotim. Sări afară din maşină, făcându-mi semn să aştept şi îmi deschise el însuşi portiera, ca un adevărat gentelman. M-am strecurat afară în timp ce el a pescuit ghiozdanele noastre de pe bancheta din spate şi am rămas o clipă privindu-ne, în spaţiul îngust dintre maşini, înconjuraţi de un nor de abur făcut de respiraţiile noastre. Am zâmbit involuntar, în acelaşi timp, împărţind acest mic miracol nou descoperit şi exclusivist, care părea să ne închidă într-o bulă minunată şi rotundă de fericire pură.
- Îţi place Chevy? întrebă el, lăsându-şi privirea să rătăcească de la mine la maşină, deodată mai mult nesigură decât arzătoare.
Eu, în schimb, n-am ezitat nicio clipă. Am făcut un pas spre el, determinând, astfel, bula să se strângă un pic mai mult în jurul nostru şi am ridicat o mână, rezemându-mi vârfurile degetelor de pieptul lui şi forţându-l să se uite la mine.
- Îl iubesc, am şoptit. Mai mult decât orice pe lume.
El a zâmbit, pesemne mulţumit de răspunsul meu, pentru că s-a aplecat să mă sărute. Şi m-a tot sărutat, până când parcarea s-a umplut şi s-a golit din nou, pentru că toţi se duseseră deja la ore, iar nouă nu ne mai era deloc frig.
*
- Nu trebuie să-i suporţi, îmi şopti. Pe cuvânt. Sunt dispus să ne mutăm oricând la o altă masă. Poate una mai puţin populată, într-un loc mai ferit şi mai întunecos...
M-am ciocnit umărul de al lui, făcând atât sticla mea de suc de portocale, cât şi a lui, să se răstoarne cu zgomot pe tăvi. El îmi aruncă un rânjet superior, care dispăru atunci când îi văzu, ceva mai în faţă, pe prietenii lui, râzând adunaţi în jurul unei mese rotunde din cantină.
Ăsta fusese un compromis pe care îl discutasem cam în toate pauzele, atunci când nu eram prea ocupaţi să ne sărutăm. Practic, Reynard fusese cel care făcuse compromisul, având în vedere că eu insistasem să stăm aici, dar aveam impresia că, de fapt era cea mai bună decizie. Nu voiam să stăm separaţi si, în acelaşi timp, nici să fiu una din acele tipe care îşi separă iubiţii de prietenii lor. Şi, având în vedere că obişnuiam să fim doar eu şi Karenina la prânz, considerasem amândoi că era cea mai bună decizie.
Deşi Reynard avusese grijă să îmi spună că el preferă să ia masa în spaţii ferite şi întunecoase.
- Reynard, strigă unul dintre tipii de la masă, suficient de tare cât să acopere zgomotul cantinei. Fiţi atenţi cine s-a întors, băieţi.
El le zâmbi strâmb, aruncându-mi încă o privire întrebătoare, de parcă mi-ar fi reamintit că mai am încă timp să fug, dar mi-am pus tava pe masă înainte să apuce să spună ceva.
- Salut, băieţi.
Am simţit, efectiv, cum toate mişcările se opresc pentru o secundă, înainte ca cei patru băieţi care se aflau la masă să izbucnească simultan în strigăte şi fluierături.
- Fir-aş să fiu, e gagiga lui Reynard!
- Băga-mi-aş, e oficial, nu mai e burlac!
Am pufnit în râs, făcându-mi de lucru cu sticla de suc, care refuza să stea în picioare, ca să nu trebuiască să mă uit la ei. În ciuda zgomotului infernal, aveam senzaţia vagă că toată şcoala auzise chestia asta.
Nu că ar mai fi fost cineva care nu ştia. În cele trei ore pe care le avusesem până acum, descoperisem ori că eu şi Reynard eram mai populari decât crezusem, ori că cei din şcoala asta aveau o fascinaţie deosebită pentru cupluri.
Şi un obicei de a se holba. Mult. Enervant de mult. Chiar şi atunci când deja renunţasem să ne mai atingem şi tot ce făceam era să mergem unul lângă altul pe hol, la o distanţă de un metru unul de altul.
- Fiţi atenţi, mai vine una! strigă unul, aplecându-se peste masă şi făcând ochii nefiresc de mari.
Am aruncat o privire peste umăr. Cu o mină ce oscila între agasată şi inexpresivă, Karenina îşi făcea loc către noi, ţinându-şi tava sus, deasupra capului, într-o încercare relatv inutilă de a o proteja. M-am dat mai într-o parte, ca să-i fac loc să se aşeze lângă mine.
Karenina era, de fapt, motivul pentru care ezitasem în legătură cu schimbarea locului nostru la prânz. De fapt, fusesem pregătită să îmi iau tava şi sa mănânc alături de ea afară, în ger, asta până când pusese piciorul în prag şi îmi spusese că mă comport ca mama ei.
Într-adevăr, trebuia să recunosc, făcea faţă mai bine decât mă aşteptam. Se descurcase admirabil, aproape redevenind acea Karenina pe care o cunoscusem înainte. Totuşi, datorită minciunii cu înmormântarea, fusese nevoită să se îmbrace în negru, ceea ce, presupuneam, era un lucru bun, pentru că o scutea de inevitabilele întrebări de ce-s-a-întâmplat-de-arăţi-aşa-rău.
Până acum, primise mai multe condoleanţe decât puteam eu să suport. Era oarecum aiurea, întrucât ea nu pierduse pe nimeni, ci dăduse viaţă unei noi persoane. Era exact pe dos, ar fi trebuit să fie înconjurată de felicitări.
Deşi mă îndoiam că asta era ceea ce vor spune ai ei.
- Mai sunt? întreba cu exaltare un tip.
Karenina îmi aruncă o privire întrebătoare, dar eu doar am clătinat din cap. Cu siguranţă, îi mai văzusem pe cei patru pe aici, prin şcoală, dar nu îi cunoscusem niciodată cu adevărat.
- Da, Clayton. Am un harem întreg. Dar le ţin ascunse, ştii?
Am aruncat o privire spre tipul blond cu care vorbise şi am înregistrat numele, în timp ce îmi ridicam felia de pizza. Am desprins de pe ea felia de pepperoni şi i-am întins-o Kareninei, aşa cum făceam dintotdeauna.
- Eşti bine? i-am şoptit, în timp ce ea zâmbea recunoscatoare.
Se strâmbă, despachetându-şi propriul prânz.
- Absolut. Vreau să spun, priveşte în jur. Liceul este raiul adolescenţilor. Cine nu s-ar bucura să fie aici?
- Vorbesc serios, Kar. Îmi fac griji.
Asta a reuşit să-i smulgă un zâmbet.
- Uau, serios?
Aruncă o privire încruntată spre hamburgerul ei şi oftă, învinsă.
- Nu, pe bune, sunt ok. Adică, vreau să zic, e chiar interesant aici.
Făcu semn cu bărbia spre tipii de pe partea cealaltă a mesei, care dezbăteau despre cât de mare va fi diferenţa de puncte dintre echipa noastră de lacrosse şi cea adversă şi cât timp va trece înaintea primei accidentări. Cu toţii vorbeau cu însufleţire şi se aplecaseră deasupra mesei, agitându-se deasupra farfuriilor cu mâncare, anormal de animaţi. De fapt, dacă sportul reuşea să-i entuziasmeze atât, mă întrebam cum ar fi în faţa fetelor.
- Un moment istoric! strigă unul dintre ei. Trebuie să fiţi acolo. Se întoarse spre mine şi Karenina. Toată lumea trebuie să fie acolo, adăugă, cu atâta seriozitate de parcă ne-ar fi dat un ordin.
Am schimbat o privire rapidă cu Karenina. Tipul avea părul zburlit, un început de barbă blondă şi arăta vag ca şi când ar fi fost drogat, cu ochii mari şi gesticulând frenetic deasupra farfuriei lui cu tacos.
Da, categoric avea să fie interesant.
- Serios, Reynard, trebuie să-ţi duci gagica acolo. O să fie fenomenal.
Mi-am ridicat felia de pizza şi am aruncat o privire spre Reynard, care oftă exasperat.
- Orelie. Gagica are un nume, şi acela se întâmplă să fie Orelie.
Tipul flutură din mână, prea exaltat ca să-i spună de-adevărateea să-l scutească.
- O sa ne zdrobească. Niciun elev adevărat al şcolii ăsteia nu poate rata asta.
M-am încruntat spre cei doi tipi care-l aprobară instantaneu, de parcă le-ar fi recitat din Sfâta Scriptură.
- Şi totuşi, nu m-am putut abţine, dacă o să fie aşa de jalnic de ce sunt toţi atât de încântaţi?
Am luat o muşcătură din pizza mea, în timp ce, efectiv, toate discuţiile s-au oprit, iar cei patru, plus Reynard, s-a întors simultan spre mine, cu aceeaşi privire plină de revoltă şi oroare, de parcă le-aş fi insultat religia.
- Pentru că e atât de jalnic încât e fascinant!
Mi-am dat ochii peste cap, în timp ce cu toţii reîncepură din nou să vorbească. Am simţit-o pe Karenina zâmbind lângă mine şi am lovit-o cu piciorul pe sub masă, ceea ce a făcut-o doar să rânjască mai tare. Drăguţ. Măcar una din noi se distra cu adevărat.
Mi-am aruncat privirea spre Clayton şi ceilalţi, care reveniseră deja la planificarea desfăşurării meciului.
Trebuia să recunosc, totuşi, că era de fapt destul de interesant.
Am simţit mâna lui Reynard strecurându-se pe sub masă şi oprindu-mi-se pe coapsă şi m-am întors spre el, oferindu-i un zâmbet larg, în timp ce el arăta mai degrabă spăşit. Trebuia să recunosc, nu aşa m-aş fi aşteptat să fie prima noastră zi oficială împreună. Nu cu oameni holbându-se şi nenorocitul de meci de lacrosse bântuindu-mi ziua, dar, până la urmă, fusese cumva mai bună. De parcă toate stângăciile astea o făcuseră mai reală şi mai potrivită, mai puţin ceva ce s-ar întâmpla în cărţi şi mai mult ceva tangibil, ce mi s-ar întâmpla mie, în viaţa reală.
- Încă mai putem pleca, îmi şopti.
Ceva din vocea lui m-a făcut să mă cutremur până în adâncul fiinţei mele şi să mă fac să îmi doresc, pentru prima oară, să îmi pot termina mai repede porcăria de pizza de la cantină ca să pot pleca de acolo, pentru a avea parte de ceva mult, mult mai apetisant.
Imediat, însă, noii mei colegi de masă începură brusc să râdă, reuşind s-o atragă în asta chiar şi pe Karenina şi am fost adusă cu picioarele pe pământ. Nu mai puteam s-o dau în bară şi de data asta. Nici cu ea, nici cu ai mei.
- Păstrează-te pentru acasă, am oftat.
Reynard rânji, transmiţându-mi că, fără îndoială, aşa avea să facă. Apoi, fără să-şi dezlipească ochii de la mine, îşi strecură mâna în buzunar şi scoase ceva pe care mi-l puse în palmă. Mi-am coborât privirea, surprinsă. O bucăţică de hârtie cu pătrăţele împăturită, cu numele meu scris pe ea. Am zâmbit involuntar. În loc de punct, i-ul avea deasupra o inimioară.
- Nu acum, mă certă când mă văzu că vreau s-o desfac. Mai târziu, bine?
Am încuviinţat, strângându-mi degetele în jurul hârtiuţei, protejând-o, parcă, de privirile tuturor, deşi, cu siguranţă, nimeni în afară de Reynard nu era preocupat în momentul ăsta de mine.
Am auzit-o pe Karenina râzând din nou şi am zâmbit şi eu, privindu-l încă pe Reynard. Poate că, până la urmă, de data asta n-aveam s-o dau în bară.
*
Am aruncat o privire peste umăr şi, asigurându-mă că nu e nimeni atent, am deschis uşa laboratorului de fizică şi m-am strecurat înăuntru. M-am lipit cu spatele de zid şi am tras aer în piept. Era în regulă. Nimeni n-avea să fie aici timp de cel puţin zece minute. Aveam destul timp.
Am băgat mâna în buzunar şi am pescuit hârtiuţa de la Reynard, neputându-mi stăpâni un zâmbet. Îmi propusesem să aştept până acasă, dar eram pur şi simplu prea curioasă. Am despăturit-o, simţind deja că-mi tremură mâinile. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost că, ei bine, era mult scris. Scrisul neîngrijit al lui Reynard, care, de data asta, făcuse evident eforturi pentru a-l transforma într-unul ordonat şi frumos. Am zâmbit mai tare, deja încântată, apoi am chiuit la vederea titlului.
Minunatei mele iubite Orelie (pe care o iubesc incredibil de mult), pentru a o ajuta să mă cunoască mai bine
Am aruncat o privire în jos, spre şirul de rânduri şi am simţit un fior de nerăbdare.
1. Numele meu mijlociu este Patrick
2. M-am născut pe 23 iulie, la ora 4:40 a.m. şi am fost cel mai absolut minunat bebeluş care a existat
3. Arătam deosebit de bine în pielea goală, motiv pentru care am zeci de poze
4. Încă mai arăt deosebit de bine în pielea goală
5. Am avut întotdeauna o pasiune incredibilă pentru Pokemon
6. Ştiu să gătesc trei tipuri de mâncare: cartofi prăjiţi, clătite şi pizza congelată
7. Dorm ÎNTOTDEAUNA pe partea stângă a patului
8. Nu mă uit de obicei la televizor, dar când nu pot să adorm mă uit la Law and Order (şi nu ştiu cum, dar nimeresc aproape întotdeauna acelaşi episod, cel cu copilul călcat de Hummer)
9. Dacă ar fi să am un animal de companie, aş vrea o ţestoasă
10. Numărul perfect de copii este trei, dar nu mă supăr nici dacă primesc mai mulţi
11. Anotimpul meu preferat este iarna
12. Dacă o să îmi schimb vreodată maşina, o să îmi iau tot un Chevy ( este o tradiţie a bărbaţilor Haymitch)
13. Scriu asta în timpul orei de mate ş sper din tot sufletul ca dl. Leighton să nu mă prindă, pentru că nu vreau sa afle nimeni că mă cheamă şi Patrick
14. Pasiunea mea secretă e rock-ul clasic, după ce am descoperit discurile bunicului
15.. Întotdeauna mi-am dorit o casă undeva la munte, într-o pădure
16. Cântecul meu preferat e Whole Lotta Rosie de la ACDC, atât pentru că Rosie ar putea fi idealul oricărui bărbat în materie de femei, cât şi pentru că, practic, e o melodie despre sex
17. Da, cred că formaţia mea preferată e ACDC
18. Mi-ar plăcea să merg la un colegiu undeva în California, pentru că ador California
19. Întâlnirea perfectă pentru mine ar fi pe canapea, cu un picnic pe covor şi un film drăguţ pe care să îl ignorăm în timp ce ne sărutăm
20. De când mă ştiu mi-am dorit să fiu arhitect
21. Nu ştiu de ce, dar îmi plac fetele cu ochii căprui
22. Îmi placi tu
Mă las să alunec în jos, zâmbind necontrolat şi fără să-mi pot desprinde ochii de la listuţa lui Reynard.
23. Talentul meu secret e desenatul. Nu mă pricep cu adevărat, dar am luat locul întâi la un concurs în clasa a doua
24. Nu îmi plac strugurii şi nici îngheţata de vanilie. Sub nicio formă
25. Numărul meu norocos e trei
26. Unicul film pe care l-am urmărit de voie cap-coadă a fost Pretty Woman
27. Culoarea mea preferată e albastru (asta pentru că negrul nu e o culoare, după cum zice tot timpul mama)
28. Mi-am luat carnetul imediat ce am făcut 16 ani
29. Teoretic, ar trebui să port ochelari, dar nu am făcut niciodată asta
30. N-am înţeles niciodată pasiunea oamenilor pentru toate cosmeticele cu levănţică. De ce, din toate mirosurile din lumea, levănţica?
31. Aş mânca la infinit batoane Snickers
32. Beau cafeaua fără lapte sau zahăr şi foarte scurtă şi de asta mi se pare că faima Starbuck's-ului este nefondată (de ce să amesteci toate chestiile alea în cafea, când ideea e, de fapt, să- simţi gustul?)
33. Fumez de la 15 ani, dar încerc să mă las de când te-am cunoscut pe tine
34. Vreau să urc în Empire State Building şi să văd Colloseumul şi Turnul Eiffel
35. Într-un timp mă apucasem să mă uit la Star Wars, dar n-a meritat efortul
36. Întotdeauna mi-am dorit să fac chestia aia cu sărutatul în ploaie
37. Te iubesc incredibil de mult, Orelie Menue şi aşa o să fie pentru totdeauna
Strâng foiţa la piept şi închd ochii. Aud clopoţelul de intrare, dar în momentul ăsta nu îmi mai pasă de nimic, în afară de Reynard şi de cât vreau să îl sărut şi să îi spun că şi eu la fel.
CITEȘTI
Fă-o! // în curs de editare
Ficção AdolescenteEu nu mă pot îndrăgosti. Nu există dragoste. El nu există pentru mine. Nu există nici amintiri, nici săruturi, nici zâmbete, nici priviri. Nu există nimic din toate astea. Nu-i aşa? Copyright © 2013 xshaden
