Fă-o! // în curs de editare

Capitolul 20

      - La dracu! 

       Înjur cam mult în ultima vreme. Mama ar zice că mă influențează cei cu care stau - și, la drept vorbind, în momentul de față stau cu o hoardă de drogați perverși. Totuși, eu cred că acum pur și simplu am motive să înjur. Deci e mai bine că mama nu e aici. 

      Deși mă străduiesc să calc pe urmele deja făcute în zăpadă, aproape de fiecare dată mă scufund până la glezne. Pe lângă faptul că alcoolul m-a amețit suficient de tare încât să nu mai pot merge drept, tocurile cui au tendința de a se înfige în zăpadă. Iar zăpada e mult prea rece pentru picioarele mele goale. 

      Deci, sincer, la dracu'. 

     Cred că experiența cu debaraua m-a traumatizat, dar nu mai am răbdare să ascult dacă e cineva înăuntru. Pur și simplu îmi proptesc umărul - gol și el - în ușa garajului și împing. Nici nu se clintește. 

      - Reynard, deschide chestia asta! 

      Bineînțeles, nici Reynard nu se clintește. Asta dac-o fi măcar acolo. 

      Scâncesc, enervată și împing mai tare. Mă las în jos cel puțin trei centimetri. Jur că de-acum port numai teniși. 

      Ușa cedează brusc și cad în genunchi, în zăpadă, dar cel puțin sunt mulțumită că acum pot întră. Mă strecor în garaj, înjurând printre dinți. 

      - Reynard? 

       Înăuntru e întuneric și rămân câteva secunde clipind, încercând să mă obișnuiesc. Deja simt că cedez. L-am căutat în toată casa și nu e nicăieri. Ori e aici, ori e pe șinele de metrou. Și aș prefera prima variantă. 

      - Reynard? șoptesc. Te rog. 

      Îl aud oftând încet și tresar. E cu spatele la mine, sprijinit de un perete. Mă grăbesc spre el și aproape cad din nou. Nici nu se mișcă. 

      - Reynard? încerc din nou. 

    Clatină din cap, cu spatele la mine. Sunt așa de aproape de el că simț mirosul de alcool. Doamne, cât a băut băiatul asta? 

      Aștept câteva clipe, dar nu se sinchisește de mine. Duce la gură o doză de bere ieftină pe care o are în mână și îmi vine să îl pocnesc. L-am căutat atâta ca să mă ignore? 

     - Pleacă, Orelie, spune. 

      Are un glas așa de răgușit și epuizat că mă dezumflu. 

     Ezit o clipă, apoi îl ocolesc și mă postez în fața lui. Sunetul tocurilor mele e singurul de aici. Parcă și respirațiile ne sunt stinse. 

      - Știi că n-o să plec nicăieri. 

      Ridică ochii spre mine și Reynard cel pe care îl știu eu ar schița un zâmbet ironic. Aștept cu încordare să-i zad buzele curbându-se, dar Reynard cel de acum pare doar nespus de trist. 

      - Te rog, pleacă. 

      Glasul i se frânge și își smulge privirea dintr-a mea. Ia o înghițitură din doză de bere și o aruncă de pe podea. Face un zgomot surd, iar eu o privesc rostogolindu-se, neștiind ce altceva să fac. 

      - N-o să plec, Reynard. N-ai dreptate. Nu toți pleacă. 

       Pentru un moment, amândoi ne luăm privirea de la cutia de bere și ne uităm unul la altul. Calmul dinaintea furtunii mi se pare cea mai potrivită expresie ca să descriu totul. Până și ochii lui prevesteau furtună.