Fă-o! // în curs de editare

Capitolul 13

     O voce de femeie huruie in difuzoare, anuntand ca in circa zece minute vom ajunge in gara. Are accent polonez si suna rece si taioasa, iar eu incuviintez din cap, desi stiu ca nu e nimeni sa ma vada si imi strang mai bine geaca, impreunandu-mi mainile la piept intr-un gest care, probabil, daca n-ar fi atat de obosit, ar parea ofensiv. E ora trei noaptea si trenul merge cu o viteza asa mare ca luminile galbui ale satului pe langa care trecem se impreuneaza intr-o linie orizontala, sclipitoare. Ma intreb daca e bine ceea ce fac si sute de ganduri si sentimente atarna in balanta, echilibrand-o. Oftez si imi apuc rucsacul, aruncandu-l pe umar. Propriile mele cuvinte mi se invart in cap si, in acelasi timp, imi doresc sa fii scris mai mult si sa nu fii scris nimic. Trenul stationeaza si astept ca majoritatea sa iasa inainte de a ii urma. Zgomotul de afara pare un fel de vuiet estompat, strigate de bucurie si plansete, revederi si despartiri dureroase. In timp ce imi fac loc printre oameni, revad in minte biletul mazgalit in graba cu un creion cu varf tocit si prins cu un colt sub un pahar cu apa, pe jumatate plin. "Am vrut ca prin bietul asta sa imi cer scuze, dar am decis ca nu am de ce. Cred ca tot ce fac e sa va intorc un favor. Diferenta e ca, in faptele mele e si o pata difuza de bine. Ma intorc in curand. Sper ca pana atunci sa ma iertati. Desi nici macar nu sunt sigura ca am nevoie de iertarea voastra."

     Au trecut abia cateva zile. Nu e asa de mult. Trebuie sa fie bine, nu? Trebuie. Trebuie. Trebuie.
     - Aici.
     Soferul adauga alte cateva cuvinte in germana, pe care nu le inteleg. Ii intind o bancnota si deschid usa, cu privirile atintite asupra spitalului public Santa Monica. Barbatul imi mai spune ceva, probabil un la revedere, la care eu raspund printr-un gest al capului. Germana e o limba urata si mi-e imposibil sa inteleg ceva din ea. Inchid usa fara sa astept restul.
     Concomitent cu mine, soseste o ambulanta rosie si sirena ii urla, de parca mi-ar anunta sosirea. Doi paramedici imping o targa pe care se afla un copilas conectat la perfuzii. O asistenta apare si deschide usile glisante din sticla, prindu-i cu o expresie neutra, de parca ar vrea sa spuna ca a vazut lucruri si mai rele.
     Intru imediat in urma lor si ma indrept spre ghiseul din holul de primire, unde o femeie blonda ma intampina cu un suras acid.
     - Buna ziua. Il caut pe Reynard Haymitch.
     Ma cantareste din priviri si am impresia ca nu vorbeste engleza dar, intr-un final, clatina din cap si imi spune:
      - Nu avem nici un Reynard Haymitch.
     Fac un pas in spate si trag aer in piept, abtinandu-mi suvoiul de obscenitati ce imi rasare in minte.
- Sunteti sigur ca nu trebuie sa cautati in vreun registru?
      Ma fortez sa imi adun colturile gurii intr-un zambet, dar ea se stramba.
     - Ti-am mai spus. Nu avem nici un Reynard Haymitch.
     Mana imi zboara involuntar la buzunar si dau sa scot o bancnota, dar inainte sa imi duc gestul pana la capat, asistenta imi intoarce spatele, revening la scaunul tapitat pe care isi bea cafeaua.
     - Asculta. N-am fugit de acasa si n-am mers trei mii de kilometri cu trenul ca sa-ti vad tie mutra acra. Reynard Haymitch a fost impuscat in fata mea si transferat in spitalul asta nenorocit si vreau sa stiu ce s-a-ntamplat cu el!
     Ma studiaza din priviri, dar de data asta nu ii citesc in ochi decat o usoara nostalgie. Aproba si cap, visatoare, iar eu imi sterg ochii cu incheietura, intr-un gest tremurat.
     - E prietenul tau?
Ii raspund la soapta printr-un gest din cap, caci ma tem ca, desclestandu-mi dintii, as putea izbucni in lacrimi. Ea imi repeta gestul si bate cu unghia in foaia unui caiet gros, studentesc.
     - L-am externat azi dimineata.
     Ma priveste cu mila, iar eu simt cum mi se inmoaie genunchii.
     - Vreo adresa?
     Glasul imi suna ragusit si frant si nu mai e nevoie ca ea sa raspunda pentru a stii raspunsul. Multumesc si ma clatin spre iesire, in timp ce o aud bolborosind in urma despre prietenul sau ce a pierit ucis intr-un accident de motocicleta, inainte ca ea sa poata ajunge sa isi ia ramas bun de la el. Si, poate, daca as mai avea vreun strop de energie, i-as oferi compasiunea mea, dar asa, tot ce fac e sa imi inclestez mana pe pandantivul primit de Craciun si sa imi repet ca cel putin e bine. Pentru ca e singurul gand ce ma mai tine in picioare.