Fă-o! // în curs de editare

Capitolul 12

     - Orelie, stim ca este tarziu, dar te rugam sa repeti totul.
     Iar. A treia oara.
     - Am venit la petrecere. Nici eu si nici Reynard nu ne-am atins de nimic. Tocmai voiam sa plecam tunci cand au intrat politistii. Au deschis focul. Ne-am aruncat la podea. Cineva m-a prins si m-a ridicat. A amenintat ca ma impusca.
     - Ti-a facut ceva?
     Scutur din cap. E a treia oara cand repetam asta, cand imi pune intrebarea si cand neg. El incuviinteaza. Tot pentru a treia oara.
     - A vrut sa ma impuste. Reynard s-a pus in fata mea. L-a impuscat pe el.
     Repet totul cu voce goala si franta. Dca la inceput nu imi puteam stapani plansul, acum nici nu mai am lacrimi.
     Incuviinteaza iarasi.
     - Domnisoara - ezita, uitandu-se in fisa -
Menue? Incuviintez. Puteti astepta aici. Parintii dumneavoastra ne-au asigurat ca vor fi aici in cel mai scurt timp posibil.
     E modul politicos  si ezitant de a-mi spune ca n-am voie sa parasesc incinta pana nu apar tutorii legali sa ma ridice. Ca pe o infractoare. 
     Ma ridic si se ridica si el. E un barbat scund, cu barba si par carunt. Pune o mana pe umarul meu in timp ce ma indrpt spre usa.
     - Prietenul tau..
      Ma smulg de sub atingerea lui.
     - Nu e prietenul meu.
      Mana imi tremura pe clanta. Deschid usa si o trantesc inapoi inainte sa spuna altceva. Nu mai au dreptul asta. Nu dupa ce mie mi-au luat dreptul de a fi langa el.
     Ma rezem de zid si ma scurg pana pe podea, cu genunchii la piept si fruntea sprijinita pe ei. Inchid ochii, pentru a nu ma vedea nimeni ca plang. Dar, odata cu intunericul, apar strafulgerari de lumina.
Apar chipurile ingrozite, apr tipetele, apar sunetele impuscaturilor. Apare cel ce ma ridica de la podea si apoi Reynard, sarind intre mine si el. Trage. Focurile rasuna de peste tot dar, intr-un fel, tot ce pot eu auzi e impuscatura aceea si tot e pot vedea e glontul strapungandu-i camasa alba, apoi pieptul, apoi petele de sange si pe el slabind stransoarea incheietuii mele. Ma simt din nou trasa la o parte de cineva care urmeaza sa cada odata cu Reynard. Aud din nou strigatele si amenintarile si apoi linistea ce se asterne in camera, ca si cand tot universul si-ar fi tinut respiratia. Cineva ma prinde si ma ridica inainte sa ma pot tari pana la el. La randul lui, e ridicat de altcineva. Tipam amandoi si ne zbatem si simt palma politistului arzandu-mi obrazul si plang, dar nu pentru ca ma doare, ci pentru ca pe el l-au luat deja de langa mine.
     - Orelie.
     Deschid ochii fara sa ridic capul si vad cizmele
negre, cu toc ortopedic ale mamei. Tata se lasa in genunchi si observ ca prin ceata ca poarta pantaloni de stofa.
     - Scumpa mea.
     Are glasul tremurand si intr-un cotlon al mintii mele infloreste melancolia, caci stiu ca nu mai e suparata pe mine. Apoi floarea se ofileste, caci imi dau seama, cu un soi de surpindere, ca eu sunt suparata pe ea.
      - Lia, esti bine?
     Ridic privirea pentru a il vedea pe tata prinzandu-ma intr-o imbratisare. Nici nu i-am simtit atingrerea. Nici macar ingrijoarea sau dragostea din glasul lui, desi exista din belsug.
     - Sunt bine.
     Nu fac vreun efort sa ma conving nici macar pe mine. Ma ridic de jos, ignorand ajutorul. Mama ma spijina si accept. Ii aud vorbind si totusi nu inteleg nimic, caci totul pare indepartat. E un fel de ironie a sortii ca am ajuns sa-mi intalnesc familia in ziua
de Craciun, dar ca mi-as fi dorit, totusi, sa nu o fi facut. 
     - Reynard. Putem merge sa..?
     Simt ochii usturandu-ma si ii sterg cu incheietura inainte sa apara lacrimile. Nu e nevoie ca ei sa zica ceva pentru a stii care e raspunsul.
     - Orelie..
     - Nu. Merg singura. Puteti sa plecati.
     Inghit in sec si ma rasucesc pe calcaie, tintuind cu privirea poarta sectiei de politie. Astazi nu ninge, dar vantul spulbera zapada, iar fulgii de zapada imi inteapa obrajii. Inca mai port geaca lui pe mine si e un element reconfortant. Ca si cum si el ar fi aici.
     - Nu mergi niciunde.
     Mana tatei mi se inglesteaza pe brat si imi vine sa tip la el ca nu are voie sa atinga geaca lui Reynard. Ma rasucesc spre el si vocea imi suna mai calma decat m-as fi asteptat.
     - Ba sigur ca o sa merg.
Ochii mamei scapara in intuneric.
     - Nu, nu mergi. Iti interzicem.
     Ma smucesc in spate.
     - Eu merg la Reynard, scrasnesc. Si voi nu ma puteti impiedica. Pentru ca eu nu o sa-l abandonez asa cum mi-ati facut voi mie.
     Imi smulg mana dintr-a tatei, iar e e prea uimit sa mai riposeze. Am atins un punct sensibil. Ma pregatesc s-o tai, dar mama ar suficienta prezenta de spirit pentru a reactiona. Mana ei ma loveste exact acolo unde m-a lovit i cea a politistului. De data asta doare mai tare. Nu atingerea in sine, ci gestul. N-au dat niciodata in mine. 
     - Daca noi spunem ca nu mergi, asa o sa fie.
       - Ma prinde de umar si ma impinge in masina. N-am suficiente cuvinge sa-i strig si nici suficiente gesturi sa fac. Ma las pe spate, sprijinita de bancheta si imi apas obrazul cu mana. Nu simt nimic. Ma gandesc cum ar fi daca in loc de mana mea ar fi mana lui Reynard si ca poate nu o sa mai
aflu niciodata.

     Bipaitul scos de tastele telefonului atunci cand degetele mele ezitante le ating e singurul lucru ce se aude in camera. Afara viscoleste mut, fara suiere si urlete. Umarul pe care il formez imi e intiparit in minte. Aud cum suna si nu imi fac griji ca ar mai putea auzi si altcineva, pentru ca a trecut mai bine de o zi de cand sunt incuiata in camera si nu a venit nimeni. Nu ca le-as fi simtit lipsa. Sun pentru a treia oara si murmur cuvinte nedeslusite, rugandu-ma sa raspuna.
     - Abonatul...
     Inchid inainte sa aud continuarea, caci stiu deja ce urmeaza. Ma sprijin de perne si icnesc, stapanindu-mi lacrimile. Ma strafulgera un gand si il pun in practica inainte sa imi dispara curajul.
     De data asta, dureaza doar cateva secunde pana sa raspunda o asistenta.
     - Buna seara. Ma numesc Orelie Menue. Ieri
noapte a fost internat un tanar de saisprezece ani, Renard Haymitch, c o impuscatura in piept. Vocea imi tremura si incerc din rasputeri sa mi-o stapanesc. Pot afla cum se simte?
     Ezita o clipa inainte de a imi spune sa astept putin. Aud cum rasfoieste fisele si isi drege glasul inainte de a imi spune:
     - Reynard Haymitch. Esti o ruda?
     Incuviintez ezitant, pana sa imi dau seama ca nu ma poate vedea.
      - Verisoara primara.
     - Reynard Haymitch e stabil. Au sosit parintii sai si au cerut sa il transferam.
     Inghit in sec si inchid ochii.
      - Unde l-ati transferat?
     Mi-o imaginez cum urmareste randul cu degetul.
     - Spitalul public Santa Monica din Viena.