ÎNGERUL

1

        TĂRÂMUL ÎNGERILOR

     Totul era lumină. Imensa sală din marmură de culoare albă, dreptunghiulară, cu acoperiș boltit aidoma unor felii într-un fruct, era încrustat cu vitralii. Acestea aveau  pe fiecare în parte câte un înger și casta din care acesta făcea parte. De aici și denumirea de sala Îngerilor.
    În această sală aveau loc toate întrunirile importante dintre Arhangheli și Îngeri.
      În capătul sălii trona o cruce de lumină, parcă la concurență cu caleidoscopul multicolor emanat de vitralii.
   În mod normal, sala era goală. Numai că acum nu era nici pe departe un timp ce se putea numi normal. Era timpul unei judecăți. Ultima dată când avusese loc o astfel de întrunire fusese cu mai bine de trei sute de ani în urmă.
    Sala era plină de trupuri filiforme, înveșmântate în robe lungi, ajungându-le până la podeaua din marmură. Albul robelor era estompat de maiestuasele aripi ce le îmbrăcau spatele, de deasupra umerilor până la călcâie. Penele acestora creau în jurul fiecăruia nimburi de lumină opalescentă.
  Toți aveau părul lung, ce le trecea de omoplați. Șuvițele drepte, în culori variate, le cădeau pe spate, amestecându-se cu albul penelor, în contraste puternice. Chipurile aveau trăsături fine, pe care se vedeau iriși de culoarea azurului, ce aruncau ocheade curioase spre ușile mari care erau deschise larg.
        Unul dintre îngeri stătea la distanță de ceilalți, căzut pe gânduri. Șoaptele răspândeau în jur un zgomot de fond, pe care îl ignoră. Cu mâinile pe lângă corp și capul lăsat pe spate privea unul dintre vitralii, unde era înfățișat un înger călăuzitor. Numai că privire nu vedea frumosul ornament. Gândurile îi erau îndreptate spre judecata ce avea să urmeze. Era singurul ce știa vina celui judecat. Încruntarea ce i se zărea pe chip și un ușor tremur al aripilor  îi trădau îngrijorarea. Avea și de ce să fie.
      Fapta pentru care sala de marmură era plină era de cel mai înalt grad. Iar el, ca înger protector, nu putea face absolut nimic.
        Prin lumina ce răzbătea de dincolo de uși își făcură apariția doi îngeri Războinici, urmați de arhanghelul Mikael și de fratele său, arhanghelul Gabriel, precedați de alți doi Îngeri Războinici.
         Șoaptele încetară brusc, iar marea de trupuri se despărți în două, alcătuind două șiruri pe ambele laturi ale săli. Acum nu doar lumina  învăluia marea sală, ci și liniștea. Din când în când se auzea un ușor foșnet de pene, când vreunul dintre îngeri își aranja aripile, ca să îi stea cât mai lipite de spate. Privirile le erau ațintite spre Arhanghelii ce  își îndreptau pași spre capătul săli.
      Arhanghelul Mikael era acoperit cu armură strălucitoare, ornată cu fire de argint pur. Sabia ce îi atârna la mijloc era bine așezată în teaca din lemn de trandafir, ascunzând incandescența tăișului. Mikael era arhanghelul ce conducea oștile cerești.
      Arhanghelul Gabriel avea peste roba albă, lungă, o mantie de mătase verde, ce-i îmbrăca umerii, căzându-i în falduri unduitoare până la pământ. În jurul mijlocului avea petrecut un șnur din argint împletit cu fir de mătase, în același verde ca mantia.
        Înalți, asemeni îngerilor ce-i înconjurau, pășeau având neasemuitele aripi aproape de spatele drept. Dacă Arhanghelul Mikael pășea hotărât, asemeni rangului și meniri sale, Arhanghelul Gabriel avea mersul ușor, care aducea mai degrabă a plutire.
    Îngeri Păzitori ce îi însoțeau se poziționară de o parte și de alta a acestora, după ce se întoarseră cu fața spre întrarea în sală.

      Îngerul ce alesese să stea mai deoparte privea spre Arhangheli cu chipul înegurat de îngrijorare. Până în acea clipă, când avea loc o încălcare a regulilor, judecata era guvernată de Serafimi. Aceștea erau îngeri cu gead inferior Arhanghelilor.

      Ca la un semn, își făcură apariția șase îngeri Păzitori, ce flancau un alt înger. Acesta avea capul plecat, iar părul lung îi cădea de o parte și de alta a chipului, nelăsând să se vadă nici măcar o trăsătură. Mâinile le avea împreunate în față, iar roba lungă îi stătea largă pe trup, findcă brâul ce îi determina ierarhia îi fusese luat. La fiecare pas i se zăreau picioarele goale.
       Îngeri Păzitori se opriră la zece pași în fața Arhanghelilor. Îngerul ce pășise în mijlocul lor rămase pe loc, și desfăcându-și aripile, se lăsă într-un genunchi, împreunându-și palmele pe genunchiul ridicat. Rămase cu aripile desfăcute, iar vârfurile acestora se așternură pe podeaua de marmură, astfel încât purtătorul să stea îngenunchiat. În tot acest timp nici măcar o secundă nu își ridică privirea. Cele câteva șuvițe de păr ce îi rămaseră pe spate contrastau într-un joc de alb și negru cu roba și aripile albe.
      Sala era cufundată în liniște. Acum, toți îngeri aveau privirile ațintite spre cel îngenunchiat.
    Întrebările șoptite nu își mai aveau locul. Toți deveniră conștienți de gravitatea faptei, când văzură că acestuia îi lipsește brâul. Acesta era însemnul ce atesta casta din care fiecare înger făcea parte.
     Primi erau Îngeri Păzitori ce însoțeau Arhangheli. Aceștea aveau brâuri de culoare neagră.
     Următori erau îngeri iubiri sau ,, cupidoni" cum erau cunoscuți de pământeni, și aveau bràurile roșii.
     Mai erau Îngeri călăuzitori, care aveau brâurile de culoare maron. Aceștea purtau sufletele celor trecuți în neființă spre divinitate pentru judecată.
      Iar ultimi erau Îngeri  protectori, care aveau bràurile de culoare portocaliu. Aceștea aveau în grijă doi sau trei muritori pe care îi călăuzeau de la naștere până la trecerea în neființă.
     Fără acest simbol însemna că este un înger căzut. Un înger fără nici un fel de drepturi.

       Privirile Arhanghelilor îl sfredeleau aidoma unor săgeți. Nici un soi de compătimire nu se putea citi în ele. Nimeni nu se îndoia că pedeapsa avea să fie aspră.

      -Spune-ți numele și casta.

       Cel care I se adresă era Arhanghelul Gabriel.

        -Adnahiel. Înger Protector.

       -Ce muritori ai sub protecție?

       -O femeie și doi bărbați.

        -Fiind Înger Protector, nu ai voie să influențezi în nici un fel gândurile, dar mai ales viața muritorilor ce îi ai în grijă. Dar ai făcut-o. De ce?

      Îngerul îngenunchiat rămase tăcut. Toți așteptau justificarea faptei.

       -Ai perturbat echilibrul, iar răspunsul tău este tăcerea?

    Întrebarea era pusă de Arhanghelul Mikael, vocea sunàndu-i asemenea sabiei ce o purta la brâu, atunci când o mànuia șfichiuind aierul, dură și necruțătoare.

        -Nu cer îndurare. Rosti îngerul îngenunchiat.

       -Nu ești în măsură să ceri nimic. Acum sufletul muritorulu-i trebuia să fie în fața divinități pentru judecată, iar trupul să fie în țărână. Prin intervenția ta, acum e întregit în trup. Pentru asemenea faptă, nu există îndurare, ci doar pedeapsă.

        În acea clipă sala se umplu de exclamații șoptite și foșnet de aripi. Până acum nu existase o încălcare a liniei ce delimita cele două lumi. Divină și pământeană.
      Îngerul singuratic ce privea totul cu multă îngrijorare, își încleștă degetele în pumni, năzuind cu o urmă de speranță că pedeapsa celui îngenunchiat să nu fie exilarea în purgatoriu. Aceasta fiind pentru un înger pedeapsa supremă.

      -Puneți ambii genunchi pe podea. Rosti porunca arhanghelul Mikael.

        Îngerul își desfăcu frumoasele aripi, lăsându-și și celălalt genunchi pe marmura rece. Mâinile le lăsă pe lângă trup, cu pumni strânși și capul în continuare plecat. Din cauza pletelor ce îi ascundeau în continuare chipul, nimeni nu putea să observe vre-o expresie.

     Arhanghelul Mikael își desfăcu aripile, cu un tremur ușor. Marginile acestora formau un nimb de lumină incandescentă, cuprinzându-l într-o aură diafană. Arhangheli aveau cele mai maiestuoase aripi.

       -Îți vor fi luate aripile, și vei sta pe pământ în chip de muritor, până când din sămânța lui se va zămisli un prunc. Când acesta va împlini un an, sufletul îi va fi luat de Îngerul Călăuzitor. Astfel, echilibrul va fi restabilit.

       Îngerul îngenunchiat primi pedeapsa cu o strângere puternică a pumnilor. În sufletul lui se porni furtuna. Pe lângă durerea pierderi aripilor, gândul că și el primise o pedeapsă era îngrozitor. Arhangheli își arătau puterea și neândurarea.
    Furtuna crescu în pieptul lui până se transformă în două picături cristaline, căzând nevăzute și neștiute de nimeni pe marmura pardoselii, lângă genunchii ce o atingeau.
       Pedeapsa fiind dată, Îngeri Păzitori îl flacără așteptând să se ridice în picioare.
      Își desfăcu aripile, întinzându-le, în toată splendoarea lor, iar după ce se ridică le strânse foarte încet, lipindu-le cât mai strâns de spate. Conștientiza cu regret că aceasta era ultima oară când se mai bucura de greutatea și frumusețea lor. Se întoarse, îndreptându-se spre ușile mari ce rămaseră deschise și spre lumina ce răzbătea de dincolo de ele.
      Durerea îi făcea pașii grei. Când ajunse în dreptul ușilor, ridică privirea spre cerul senin. Chipul parcă îi era dăltuit în piatră. Nici o linie nu îi știrbea din frumusețea celestă. Doar ochii azurii îi erau împăienjeniti de cristaline ape. Erau lacrimi de înger, ce puteau vindeca suflete și boli. Numai că acum lacrimile erau de neputință.