ÎNGERUL

4

      Vitrina ce-i reflecta chipul îl atrăgea ca un magnet. Vitrina și liniștea ce-l înconjura. Parcă era acoperit de un clopot din sticlă, ce îl proteja de explozie. Îl vedea pe băiatul din spatele tejghelei prăbușindu-se, ridicând mâinile într-o încercare disperată de a se proteja. De asemenea, îl văzu și pe celălalt bărbat alunecând la pământ, asemeni unei păpuși stricate. Șapca îi căzuse de pe cap, iar paharul de cafea, ce tocmai îl luase, îi alunecă din mână, împrăștiindu-se.
Îl văzu rămânând întins, acoperit de boabe de cafea, așchii și praf.
     În subconștient știa că trebuie să plece. Să fugă de toată acea grozăvie. Doar că nu se putea mișca.
      În momentul exploziei, își văzu reflexia în mii de cioburi suspendate în imponderabilitate. Dar chiar și așa , nu vroia să piardă contactul cu fărâmele transparente. Simțea că dacă ar face asta ar pierde pacea și liniștea din sufletul lui. Pe lângă toate astea, în acea sticlă percepu lumină. Știa în adâncul sufletului că prin acea lumină îi este transmisă liniștea. O liniște plăcută pe care nu vroia sub nici o formă să o piardă.
     Ca într-o magie, sticla atinse pardoseala, iar cioburile transparente ce-i reflectară chipul căzură în jurul lui, înconjurându-l, de parcă magicianul nevăzut le răsturnase din nelipsitul joben.

      -Nuuuu...o dată cu strigătul, întinse brațele într-o încercare disperată de a opri magia sinistră.

     Țipătul trezi femeia ce ațipise cu capul pe brațul întins pe marginea patului. Sări în picioare atât de repede, încàt scaunul pe care fusese așezată, căzu cu zgomot pe pardoseala acoperită cu linoleum.

     -Te-ai trezit? ... Ai țipat?... În timp ce bălmăjea litania întrebărilor se apropie de el, privindu-l. Mă duc după medic, spuse pornind spre ușă. După câțiva pași se întoarse. Să nu pleci nicăieri. Dàndu-si seama de absurditatea afirmației, zâmbi ztrâmb și porni iar spre ușă.

     Rămas singur, privi în jur, încercând să își dea seama unde se află. Încăperea era un salon de spital. Un salon cu două paturi. El era în cel de la fereastră, celălalt fiind gol.  Ridică mâinile să le treacă prin păr, încercând să își pună gândurile într-o ordine logică. Rămase cu ele ridicate în dreptul ochilor, privind surprins locul unde un ac îi străpungea pielea brațului. Urmări cu privirea furtunul transparent, până la flaconul de sticlă, suspendat pe un stativ lângă pat, încercând să vadă eticheta, pentru a se lămuri ce îi curgea în vede. Încercă să își dea capul pe spate pentru a vedea mai bine, numai că ușa se deschise și intră un medic urmat de asistentă și femeia ce îi chemase.
    Medicul se apropie de pat.

       -Am înțeles că doar ce v-ați trezit. Cum vă simțiți?

      -Dezorientat. Rosti cuvântul ce îi descria cel mai bine starea.

      -E normal. Îl lămuri. Acum am să vă pun câteva întrebări. Mai întâi spuneți-mi cum vă numiți?

      Asistenta care intrase obdată cu el, îi așeză pe antebraț o manșetă pentru ai măsură tensiunea arterială. După ce aceasta se dezumflă, îi comunică medicului valorile.

      -Aron Demiris.

       -Câți ani aveți?

      -28.

      -Adresa?

     Îi spuse adresa. La prima vedere, păreau întrebări copilărești. Mai ales că medicul le știa deja. Dar făceau parte din protocolul medical de control.

      -Știți de ce sunteți în spital?

      Rămase câteva clipe pe gânduri, încercând atât pentru el, cât și pentru medic să fie coerent.