ÎNGERUL

31

       Era la bucătărie când auzi soneria de la intrare. Tocmai dăduse drumu la aparatul de cafea. Îl lăsă să își facă treaba și porni spre ușa de la intrare. După ce o deschise, aproape rămase cu gura căscată privind spre cel de lincolo de prag.

       -Bună. Rosti Adam.

       Nu îi răspunse la salut, doar rămase privindu-l încruntat, analizând dacă să îi închidă ușa în nas. În nasul lui perfect.

      -Te rog, nu închide ușa. Rosti parcă citindu-i gândurile.

       -Ce vrei? Întrebă aproape răstit.

       -Lasă-mă să îți explic.

       -Nu cred că acum mai vreau să știu.

       -Îti pot răspunde la toate întrebările. Mai adăugă  privindu-l într-un fel rugător.

      După un alt minut de gândire, deschise ușa mai larg. Nu așteptă să vadă dacă intră. Îi întoarse spatele și porni spre bucătărie de unde se întoarse cu două căni de cafea. Până la urmă încerca să fie indiferent nu nesimțit.
      Adam rămase în picioare în mijlocul camerei. Îi făcu semn să ia loc, după care așeză cana pe măsuța din fața lui.

       -Băiatul...este bine!

      -Da. Acum doarme.  Îl lămuri așezându-se și el, dar pe unul din  fotolii.

      -Ai singur grijă de el?

      -Credeam că ai venit să lămurești unele lucruri nu să socializăm. Îl repezi privindu-l sfidător.

      -Scuză-mă. Rosti Adam privindu-i chipul pe care se oglindea din plin durerea, dar mai ales oboseala. Trecuseră trei luni de când își creștea singur fiul.
        Poate nu este momentul potrivit pentru ce am să îți explic, dar...simt că trebuie să o fac. Aron rămase privindu-l în continuare la fel de impasibil.
    Să poți înțelege trebuie să mă refer la explozia de atunci de la cafenea.

      Exact acela fusese momentul când începuseră toate întrebările din viața lui. Întrebări care se înmulțiră, mai târziu o dată ce îl cunoscuse pe el.

       -Atunci eu te-am salvat. Pentru că eu...sunt îngerul tău păzitor. De fapt...am fost îngerul tău păzitor. Gata, recunoscuse  cu voce tare, iar de acum încolo, dacă avea să îl creadă, și să nu îl arunce pe ușă afară, avea să îi explice totul. Sau...atât cât îi putea explica.

      -Ești nevorbit și te-ai gândit că eu am timp să îți ascult inepțiile?

      -Îți înțeleg reticența, dar te rog să îți amintești de pana pe care Vlad a găsit-o la tine. Încercă să îi aducă aminte pentru a-l face să îl asculte în continuare. Te rog, amintește-ți de cicatricile mele, și de tot ce ai văzut în clipa în care le-ai atins. Acea clipă a fost o viziune din trecutul meu. Rosti cu disperare amintindu-i de acele clipe.

       Aron rămase privindu-l de parcă atunci i s-ar fi arătat în toată splendoarea îngerească. Se ridică în picioare și făcu doi pași până în dreptul ferestrei unde rămase privind ca un orb. Gândurile analizând ce tocmai auzise.

      -Chiar vorbești serios? Întrebă fără a se întoarce.

         -Da. Acela este momentul în care mi-am semnat damnarea. Momentul în care am perturbat echilibrul, pentru că te-am salvat.  Aripile mele ne-au protejat de explozie. Iar în acel moment nu mi-am dat seama că o pană din ele a rămas la tine.

     -Înseamnă că...acel înger deposedat de aripi...Privindu-l vizualiză imaginea spatelui sau. Văzu cu claritate când sabia de lumină reteza aripile îngerului îngenunchiat. Înțelegerea și conștientizarea îl lăsară cu gura uscată.

      -Sunt eu. Completă din spatele lui unde rămase după ce se ridicase la ràndul lui în picioare. Numele meu de înger este Adnahiel. Adam este numele pământean.

     Pur și simplu ce auzea era incredibi, și totuși sufletul lui știa că spune adevărul. Se întoarse încet spre el, privindu-i atent chipul. Toată furia ce o revărsase asupra lui, acum știind adevărul, începu încet, încet să dispară. Dar nu și restul întrebărilor.

       -De ce eu? Din miliardele de oameni, de ce eu?

     Aceasta era singura întrebare cărei nu îi putea răspunde direct. Nici el nu știuse atunci răspunsul. Acesta I se arătase clar, mult mai târziu, învăluit într-un adevăr cu multe fațete. Nu mai completă că apropierea de el fusese o tortură. Un infinit de trăiri ce nu putea fi parcurs de cât cu foarte multă precauție.

       -Nu sunt nici cel mai frumos, nici cel mai deștept, și nici cel mai credincios dintre muritori.

        -Aceasta a fost decizia mea atunci. Pur și simplu nu vroiam să pleci în acea clipă.

      -Să plec!   Întrebă nedumerit. Adam rămase tăcut. Vrei să spui că...trebuia să mor în acea explozie?
     Tăcerea prelungită a celuilalt îi confirmă răspunsul.
       Doamne...rosti în continuare. Ridică mâinile afundându-și degetele în părul care acum crescuse mai lung, neavând nici o tragere de inimă să îl mai tundă. Mama lui îi spuse la un moment dat că are să sperie băiatul dacă nu avea să o facă.

      -Știu că pare nerealist dar...

       -Te cred. Numai că încerc să procesez, chestia referitor la...Nici măcar nu putea rosti cuvântul.

     -Pentru că am intervenit și am perturbat echilibrul dintre lumile noastre, am fost pedepsit. Mi s-au luat aripile și am fost exilat aici pe pământ.

     -Nu pare să fii prea furios pentru această pedeapsă. Constată privindu-i liniștea cu care explica totul.

       -Am fost îngrozit și furios la momentul dat. Recunoscu. Dar prietenul meu Rafael, ma ajutat să trec peste și să mă resemnez.

      -Prietenul tău este tot înger? Întrebă, după care începu să râdă aproape isteric, cu degete în continuare înlănțuite la ceafă. Dumnezeule mare, am ajuns să vorbesc despre îngeri ca și când ar fi un subiect normal.

      -Da. Rafael este tot înger și doar eu îl pot vedea.

      -Din această cauză ai știut că Daria, va...pleca!

      -Destinul ei ai fost tu și aducerea pe lume a copilului. Recunoscu privindu-l cu compătimire. Ar fi vrut atât de mult să îl strângă în brațe, pentru ai simți trupul cald. Să îi poată transmite toată puterea pentru a înțelege. Dar mai ales dorința de a nu-l alunga.

      -Tot acest timp am trăit cu dileme și întrebări. Rosti ca o șoaptă mai mult pentru sine.

       -Acum am încălcat și mai multe reguli spunându-ți. Recunoscu. 

      -Ai să fii pedepsit și pentru acest lucru? Întrebă printre buzele strânse.

      -Pierderea aripilor este pedeapsa cea mai grea pentru un înger. Nu mai spuse că purgatoriu era pedeapsa supremă. Cum acest fapt sa întâmplat deja...

       -Rămâi aici definitiv?

     -Nu. Într-o zi am să mă întorc în lumea mea.

     -Știi când va fi acea zi?

      Adam rămase privindu-i chipul. Acel chip pentru care ajunse să își simtă sufletul chinuit de neputință. Își jurase sieși că avea să găsească o cale să îi salveze fiul, chiar dacă avea să piardă apropierea de el.
    
      -Mai am nouă luni din pedeapsă. Deaceea te rog din tot sufletul să îmi dai voie, ca în acest timp să vă fiu aproape. Ca prieten. Ca orice vei vrea. Doar să nu mă alungi.
    O spuse atât de îndurerat și atât de rugător. Îl privi contrariat. Un înger. Chiar dacă era un înger căzut. Îl rugă să îi fie aproape. Iar acum când înțelese càt sacrificase pentru el...Fără să își dea seama întinse mâna dreaptă și îi atinse cu degetele tremurânde chipul. În clipa aceea realiză cât de efemer putea fi timpul. Învățase acest adevăr pe propria piele. Chiar și atunci când crezuse că îi aparține. Când fiecare clipă  a vieții și fiecare respirație nu este o conștientizare ca limită a timpului.
    Rămase privind cu infinită emoție în pupilele azurii, știind că amândoi aveau să învețe cum să fructifice timpul rămas.