ÎNGERUL

40

      Două perechii de ochii priveau copilul ce dormea liniștit. Un cățel mare de pluș stătea rezemat de pătuț, așteptând cuminte ca proprietarul lui să se trezească pentru a primi atenția cuvenită.
       Sonjay întinse mâna și mângâie cu tandrețe părul moale. Ea și Raul nu îl văzuseră decât cu câteva săptămâni în urmă, așa că fiecare clipă în care erau liberi o petreceau cu nepoțelul lor drag.
    Raul îi prinse mijlocul fetei trăgând-o mai aproape de el. Aceasta întoarse capul spre el lăsând contactul vizual să vorbească în locul cuvintelor. Două lacrimi cristaline i se prelinseră de sub pleoapele ce le lăsă să îi acopere pentru câteva clipe privirea. Raul întinse mâna și îi șterse cu degetul mare obrajii umezi. Erau tineri, frumoși și îndrăgostiți. Lacrimile ce le brăzdau obrajii făceau parte din simțămintele lor. Din emoția acelei clipe unice, pe care o împărtășeau fără cuvinte. Știau că această bucurie nu aveau să o împărtășească niciodată doar ei doi. Cel puțin nu în țara în care trăiau. De-aceea momentul sublim era acum trăit la intensitate maximă. Îl cuprinse și ea pe Raul pe după mijloc și își lăsă capul pe umărul lui.
     Aron rămase în prag privind scena din fața lui, parcă simțind emoția celor doi tineri. După câteva minute se apropie ușor de ei.

        -Sunteți siguri că vreți să...

        -Da. Nu îți mai face atâtea griji. Îl asigură fratele lui. Este a treia oară când întrebi.

        -Dute liniștit și rezolvă ce ai de făcut. Îl încurajă și Sonjay. Nu este prima oară când rămânem cu el.

      Le mai explică încă o dată, așa pentru liniștea lui sufletească, ce trebuie să îi dea să mănânce sau cum trebuie să îl schimbe, și mai mult împins de ei, ieși pe ușa  apartamentului. Chemă un taxi și îi dădu acestuia adresa. Era a treia oară când își punea în gând să vină la vilă. Numai că de fiecare dată ceva inexplicabil parcă îl oprea. Trecuse o lună de când Adam plecase. O lună de dor și nopți pline de singurătate. Nopți în care privea cerul sperând într-un miracol ce nu venise niciodată. Multe erau dățile când adormea cu băiatul în brațe, lăsându-se să alunece într-un somn ușor. Numai că el i se insinua în gânduri făcând ca în imaginile vizualizate să îl vadă sub toate formele posibile. Înger. Bărbat. Prieten. Iubit. 
     Înainte de a pleca pentru totdeauna, îi lăsase cheile casei și actele trecute pe numele lui.
     Coborâ din taxi și rămase privind frumoasa construcție. Aici avea cele mai frumoase și intime amintiri cu el. Simțea că aici era un fel de sanctuar numai al lor. Pentru câteva clipe un gând nebun îl îmboldi să se întoarcă înapoi. Numai că sufletul îl îndemnă să deschidă poarta. O vagă speranță își făcu loc în gânduri. Dar nu o lăsă să ia amploare, findcă știa că e imposibil. În timp ce înainta privea în jur rememorând acel timp când mai străbătuse acea aleie. Ajunse în fața uși de la intrare oprind instinctul de a bate. Scoase cheile și când le băgă în broască, constată cu foarte mare surprindere că era descuiată. Încercă mânerul iar aceasta se deschise cu ușurință. Lăsă ușa deschisă și păși în imensul living. Locul arăta exact la fel ca atunci când fusese ultima oară. Rămase privind roată tot acel spațiu gol. Inspiră de câteva ori, încercând să își liniștească bătăile puternice ale inimi. Privi scările, încercând să se hotărască dacă să urce sau să o lase pentru altă dată. Până la urmă își făcu curaj și se apropie de trepte. Doar că în secunda următoare rămase că o stană de piatră, când i se păru că aude zgomot venind de la etaj. Scoase în grabă telefonul cu intenția de a suna la intervenții gândindu-se că niște hoți intraseră pentru a fura ce se putea. Se dădu un pas în spate privind concentrat scările. Era bărbat și în genere nu era fricos, dar în situația dată nu putea ști cu câți intruși ar putea avea de-a face. Când se pregătea să apeleze, i se păru că observă picioarele goale ale cuiva care cobora scările. Își lăsă privirea să înregistreze imaginea care i se înfățișa, făcându-l să rămână paralizat. Pe măsură ce acestea se vedeau mai mult și  coborau fără grabă, observă că erau îmbrăcate într-o pereche de blugi negri, ca mai apoi să vadă poalele unei cămăși de culoare bleo, umerii, ca la final să îi vadă chipul. Amândoi o făcură în același timp. Rămaseră hipnotizați, privindu-se, timpul oprindu-se pentru ei în acea clipă.
       El coborâ în grabă cele câteva trepte ce-i despărțeau și, fără nici un avertisment, îl prinse în brațe. Niciodată nu rămase la propriu fără glas, iar telefonul căzu cu zgomot pe gresia albă. În clipa când se simți la propriu în brațele lui, gândurile, neliniștea și teama se pierdură, înlocuite fiind de speranța ce o anihilase cu îndârjire. Brațele îi rămaseră inerte pe lângă corp, incapabile să se ridice pentru a-l îmbrățișa la rândul lui. După câteva minute bune cănd îi dădu drumu, rămase privindu-i chipul, încă în stare de șoc.