ÎNGERUL

29

        Era sfârșit de februarie, și chiar dacă era trecut de amiază, razele soarelui nu aveau putere să încălzească aierul și pământul înțepenit din cauza înghețului. Bărbatul stătea ca o stană de piatră, aidoma curcilor ce îl înconjura, privind pământul ce fusese răscolit cu o lună de zile în urmă pentru a primi în întunecimea și răceala lui trupul mamei copilului său. Era îmbrăcat în negru. Dacă l-ar fi văzut cineva, l-ar fi confundat cu o nălucă. Doar lacrimile erau singurele care îi trădau durerea. Se trezise pe un pat de spital, iar de atunci singurul lucru conștient erau lacrimile și durerea ce-i sfâșiat sufletul în mii de bucăți.

       -De ce?...De ce ea?...erau singurele întrebări adresate unei divinități mute.

      Rămase în continuare privind movila ascunsă sub multitudinea de flori ce o acopereau. Din cauza aerului rece, unele dintre ele își mai păstrară frumusețea. Femeia ce fusese în viața lui, plecase prea devreme, dar îi lăsase o moștenire neprețuită. Fiul lor.
      Mai mult simți de càt văzu prezența din spatele cruci de lemn. Era prea îndurerat și prea amorțit sufletește și trupește pentru a tresări. Doar ridică privirea. O urmă de mirare îl încercă când îl observă. Rămaseră amândoi privindu-se. La fel ca și el și celălalt era îmbrăcat în negru. Părul lung îi era desfăcut, îmbrăcându-i chipul de porțelan. Doar ochii azurii îi dădeau lumină și un pic de viață. Privindu-l fix, făcu un pas spre el. Dar mâna cu palma ridicată spre el îl opri.

      -Ai știut! Șopti printre buzele reci lăsând brațul să îi cadă pe lângă corp. Ai știut!

       Celălalt rămase pe loc privindu-l.

       -Aron...

       -Răspunde-mi , rosti cuvintele în șoaptă. Chiar dacă trupul și sufletul vroiau să strige până rămânea fără putere, dar nu o făcu, parcă nedorind să perturbe liniștea ce-i înconjura.

        -Da.

      Atât auzi Aron. Această singură silabă aducându-i aminte de tot tumultul de sentimente, de întrebări și neliniști din timpul când nu putuse înțelege împotrivirea lui ca Daria să îi fie iubită.
      Acum apusul alunga ziua cu umbrele lui, făcându-i parte din fantomaticul decor, iar liniștea ce-i înconjura îi făcea să zăbovescă asupra tuturor întrebărilor rămase fără răspuns. Acum nu era nici timpul și nici locul pentru lămuriri. Iar Aron se întrebă dacă acel timp avea să mai vină vreodată. Dacă în viitor avea să mai conteze vriodată.
     Mai aruncă o ultimă privire mormântului plin de flori, și îndesând mâinile în buzunarele geci, se întoarse și plecă, croindu-și drum printre aleile înguste până la aleia principală. Chiar dacă pași îi erau ușori îl simțea venind după el. Înainte de a ieși pe porțile mari, se întoarse. Când îl văzu se opri și el.

       -Până când nu-mi vei răspunde la întrebări, nu vreau să mai apari în calea mea.
      Nu așteptă să vadă dacă celălat vrea să spună ceva sau nu. Îi întoarse spatele și ieși din cimitirul tăcut, cu liniștea lui binecuvântată în tumultul străzi. Simțea că locul ce tocmai îl părăsise și orașul sunt ca două lumi paralele. Unul cu suflete ce își găsiră pacea, iar celălalt, cu suflete zbuciumate alergând zi de zi după pace. Nu vroia de càt să ajungă acasă, să-și ia fiul în brațe și să plângă până când durerea avea să dispară.
      Când intră în casă, Marisa îl întâmpină având copilul în brațe. Fără să spună nici un cuvânt, îl luă și merse spre dormitorul ce până cu o lună în urmă îl împărțite cu mama lui. Acum copilul era orfan de mamă, iar el văduv. Erau două suflete ce trebuiau să învețe a trăi împreună. Să învețe să se iubească și să-și dăruiască speranță. Cu copilul în brațe, se cuibări în patul imens. Cu micul trupușor strâns la piept, lăsă lacrimile să curgă, izvorâte ca dintr-un izvor nesecat.
    Din dreptul ferestrei Emadiel îi privea cu ochii lui de lumină. Cu aripile strâns lipite de spate, întinse brațele spre ei, învăluindu-i cu energie și lumină. Amândoi aveau nevoie de putere pentru a trece peste această durere.  Numai că pentru Aron, acesta era începutul într-u împlinirea propriului destin. Un destin care avea să îi aducă și mai multe lacrimi și durere. Nici el și nici pruncul nu erau vinovați pentru această soartă crudă. Nici măcar îngerul care le aduse acest destin.