ÎNGERUL

22

     -Știi bine că de data asta nu îl mai poți salva. Cuvintele fură rostite cu indignare. Ești un înger căzut, și așa ai să rămâi, până când el își va împlini destinul.

     -Am acceptat voia lor.

     -Nu trebuie să accepți voia lor. Trebuie să te supui lor.
     În timp ce rosti cuvintele, își desfăcu aripile și rămase cu ele așa, parcă vrând să își arate superioritatea ce o avea asupra lui. Un fapt de netăgăduit. Dar nu mai puțin dureros.

     Era trecut de miezul nopți. Amândoi erau în aceeași pădure unde se întâlnise cu Rafael cu trei nopți în urmă. Reușise să se întâlnească cu Casiel. Era ultima încercare pe care o mai putea face, chiar dacă știa că nu are prea mari sorți de izbândă. Chiar dacă îl deranja atitudinea și ostilitatea celuilalt, trebuia să se arate umil pentru că avea nevoie de ajutorul lui. Era singura speranță ce îi mai rămase.

     -Acceptare. Supunere. Spune-i cum vrei. Așa că te rog din suflet să o îndepărtezi de el. Poate fi orice altcineva, numai ea nu. Rosti cu disperare, sperând ca celălalt să înțeleagă.

     -Știi bine că nu putem interveni în deciziile lor, și mai mult de cât atât, e hotărât deja.

     -Poți interveni...într-o oarecare măsură, dacă vrei.

       -Ăsta este destinul lui, pe care trebuie să îl împlinească.

      -Să piardă și femeia, și copilul, strigă, încercând să îl facă  să înțeleagă.E suferință peste poate, nu destin.

      -Trebuia să te gândești la asta în momentul când ai decis să îl salvezi de la moarte. Nimeni nu are dreptul de a interveni. Mai ales în salvarea sufletului.

   Își ținea mâinile pe lângă corp cu pumnii ștrânși, încât degetele I se albiră. Privi țintă un copac. Simțea o dorință viscerală să distrugă acel trunchi. Se abținu din toate puterile, nevrând ca celălalt să îi vadă suferința.

      -O să fac tot posibilul să nu fie ea. Oricine altcineva, dar nu ea.

     Casiel își desfăcu aripile și, fluturându-le de câteva ori, se înălță înaintea lui cu chipul împietrit.

      -Nu ai de cât să încerci. Știi că totul a fost hotărât, spuse și, după ce se roti o dată deasupra lui, se făcu nevăzut, spre cerul înstelat.

     Rămase singur, iar furia ținută în frâu se dezlănțui. Așchii imense zburau din trunchiul copacului, împrăștiindu-se în jurul lui, iar altele I se înfipseră în pumnii încleștați. Simțurile îi erau atrofiate de furie. Oricâtă bravadă afișase în fața lui Casiel, știa în sufletul lui, așa cum o știa și celălalt, că nu putea face nimic. Era destinul lui și fusese hotărât deja. Acum, mai mult ca oricând, își dădu seama că făcuse cea mai mare greșeală când îl salvase.