ÎNGERUL

30

        Aron se plimba prin cameră cu copilul în brațe. Se uita neputincios la el, încercând să îl legene  în timp ce îi șoptea vorbe de liniște.

        -Nu fi supărat. Medicul a spus că este normal să fie un pic agitat, din cauza vaccinului. Îl încurajă mama lui, de pe marginea patului unde era așezată.

       -I-am dat siropul pe care mi la recomandat, dar tot plânge. Se lamentă încruntat, privindu-și fiul. În clipe ca acestea se simțea neputincios și frustrat.

      -Doar ce i lai dat. Așteaptă să își facă efectul. Rosti din nou femeia încercând ca măcar ea să fie calmă.
     Într-un final se dovedi ca aceasta avea dreptate, pentru că încet, încet micuțul se liniști. Fapt ce îl făcu și pe tată se calmeze. Dar tot nu îl lăsă din brațe. Se așeză lângă mama lui pe marginea patului privind amândoi copilul adormit.
      Femeia întinse o mână și îl bătu liniștitor pe genunchii.

       -La fel de calmă ai fost și când am fost noi mici? Întrebă referindu-se la el și Raul.

      -Nu. Recunoscu zâmbind. Eram la fel de speriată cum ești tu acum. Mai ales că eu aveam doar 20 de ani, când ai apărut tu lume. Cu Raul a fost mai ușor, findcă știam cât de cât ce înseamnă un copil mic.

      -Mie îmi este greu findcă sunt bărbat? Întrebă mai mult retoric. Dacă mama lui...nu ar fi...
      Rosti cuvintele ușor, simțind lacrimile împăienjenindu-i privirea ce îi blurau chipul frumos al fiului său.

       -Și ei i-ar fi fost la fel de greu. Îl asigură mama lui. Pentru meseria de părinte nu te pregătește nimeni. Fie că ești tânăr sau mai în vârstă.
       Rămaseră amândoi tăcuți gândindu-se cu durere la femeia ce plecase prea repede din viața lor. Fără a fi măcar conștientă de frumusețea copilului ce îl aduse pe lume. Nici unul nu se rușină de lacrimile ce le inundau chipurile.
     Femeia își cuprinse fiul cu brațul pe după umeri, încercând să îi transmită putere și speranță. Pentru zilele și lunile ce urmau avea nevoie de amândouă.
      Ea avea să îl ajute cât putea dar nu avea să poată sta cu ei prea mult, ținând cont că avea servici și propria gospodărie de țară. Era venită de o două zile și avea să mai rămână încă două. Atât reușise să își ia liber. Între timp de gospodărie rămase responsabil soțul ei. Tatăl lui Aron.
     Mai greu era că Raul și Sonjai, erau plecați de patru luni în Tailanda, la părinți fetei și aveau să se întoarcă peste alte cinci. Pentru această vizită, amândoi își înghețaseră anul universitar. Așa că singurul ajutor era de la ea și de la nași copilului. Vlad și Marisa.
      Lui Aron, din cauza situației i se acceptase  cererea de a rămâne în concediu de creștere copil.   În tot acest timp învățând de la medicul neonatolog tot ce trebuia despre a fi tată cu normă întreagă. Teoria deja o aprofundase în cei mai minuțioși termeni doar că erau situații ca cea de acum, când nimic nu era de folos. Caz în care se frustra și se supăra pe toată situația, și inevitabil apărea dureroasa întrebare care îl ducea cu gândul la mama copilului.
          În nopțile grele de singurătate își lăsa sufletul să se descarce de neputință, vărsând lacrimi amare. Iar la toată această durere se mai adăuga și regretul că nu se putea duce mai des la cimitir. Când îl întâlnise pe Adam, era a doua oară când reușise să ajungă, iar de atunci trecuseră șapte zile.  Acea întâlnire îl lăsase furios, dar mulțumit că primise răspuns la una din întrebări. Doar că aceasta precedase altele asemeni unui tăvălug. Numai că în clipa de față nu știa dacă mai avea vreun rost să le găsească răspuns.Era mai bine ca totul să rămână în trecut.
     Mama lui ieșise din cameră, pentru a trebălui prin casă. Avusese în plan împreună cu Daria, să schimbe apartamentul cu unul mai mare, dar...Acum era oarecum mulțumit  că nu apucaseră să o facă. Vroia să își dedice toată energia fiului său nu să deretice prin casă. Pe mama lui, pe Marisa sau Vlad, nu îi deranjau când rămâneau peste noapte să doarmă pe canapeaua din living.
     Chiar dacă Vlad cumpărase și montase un pătuț încă nu îl folosise. Ținând copilul lângă el. Poate avea să îl obișnuiască, când mai creștea din cauza accidentelor ce s-ar fi putut întâmpla.
       Se aplecă și sărută cu tandrețe fruntea fiului său.