Uciderea sergentei 10

Capitol VII

— Deschide gura, aaaaa.

Dona a simțit bețișorul medicului până în esofag, gâdilată de mișcările acestuia prin jurul amigdalelor ei. Foarte interesant acel Ianuarie gerar, bulgăreala colegilor ei din serile trecute au trimis-o la infirmerie, și nu la unul din subofițerii sanitari sau cățelușul sublocotenent, ci chiar la medicul șef pe care a avut norocul să-l nimerească. Îi tremurau oasele și nu știa dacă de la posibilul frison sau din cauza faptului că se afla în cabinetul dumnealui, acel căpitan, foarte aproape de maior, nu știa nici ce vârstă avea, dar preconiza că undeva pe la vreun 32-35, înalt și cu palme gigantice, care acum o gâdila atent prin cerul gurii cu acel bețișor. Era o senzație foarte neplăcută pe care trebuia să o îndure, fiindcă nu avea curaj să-i spună medicului de asta, sau măcar să îndrăznească să se plângă în fața absolventului de Institut medico-militar, care încă avea cărțile de anatomie puse pe raft în cabinet. El când se plictisea probabil mai făcea niște grile la chimie sau citea o poveste foarte interesantă: Tipurile de cancer și evoluția lor. Serios, chiar avea o carte de genul pe care Dona o observase la dulap. Probabil voia să găsească vreun leac pentru cancer, și la cum îl știa ea, părea genul care să reinventeze medicina, făcând experiențe pe iepuri.

— Domnișoară, avem gâtul inflamat, a spus el și a scos bețișorul din gât.

Acum existau 2 posibilități : Ori se lua de ea că a stat afară în zăpadă, ori venea cu vreun gaz ceva ca să-i dea prin gât și după să-i dea foc. Dona l-a urmărit cu privirea, în așteptarea alegerii variantei, și a văzut cum mergea înspre un dulap. S-a întors cu fața când Dona nu se aștepta, dar a zărit acel clește imens din mâna lui pe care l-a privit cu ochi mari. Părea că a ales a doua opțiune, doar că în loc de gaz, îi smulgea amigdalele pe viu cu cleștele.

— Ă...domnule căpitan, a mârâit Dona speriată. Nu se poate să rămân totuși....cu amigdalele?

Medicul s-a apropiat de ea precum o scenă horror cu un om de știință nebun care ținea un clește gigant în mâini, dar ajuns în fața tărgii unde stătea Dona, a trecut brusc pe lângă ea, punând cleștele pe o tăviță.

— Ba da, rămâi, a răspuns el deschizând un sertar.

Dona tremura din nou, fiindcă se aștepta de data aceasta să scoată vreo seringă imensă sau vreun bisturiu cu 7 lame, însă a fost surprinsă zărind o cutie de pastile.

— Ia pastilele astea de 3 ori pe zi, dimineața, prânz și seară, nu mănânci jumătate de oră după ce le iei și vorbește mai puțin. Peste o săptămână revii la mine ca să văd cum ești.

Ce? Atât? Asta era tot? Nu îi amputa nicio mână? Nu țipa la ea că a ieșit în zăpadă? I-a dat cutia aceea de pastile și gata. Îi născuse soția sau câștigase la loto de l-a prins în stare bună? Dona rămăsese fără reacție, dar s-a ridicat lent de pe targă, mergând spre ușă încă în stare șoc.

— Am înțeles. Mulțumesc, să trăiți.

— Stai așa, a răspuns medicul de la birou cu un sunet de foaie ruptă. Ia-ți scutirea.

Îi dădea și scutire?? Murise cumva și ajunse în rai? Nu, știa sigur acum că nu era în rai, fiindcă medicul sigur nu ajungea acolo. Sigur amputase pe viu vreo 30 de picioare și injectase vreo 10 iepuri cu încercări de a găsi leac pentru cancer, și dacă Dona nu știa să o fi făcut, părea genul care să o facă. S-a apropiat de biroul lui și cu mâinile încă tremurânde a întins palma pentru a apuca scutirea, însă medicul a tras-o spre el, privindu-i palmele încruntat.

— Tu ai frisoane de tremuri?

— Ă...nu, domnule căpitan, a răspuns Dona alarmată. E probabil de la căldură, că am venit de la frigul de afară și am intrat brusc la căldură.