Uciderea sergentei 10

Capitol XV

Era seara aceleiași zile. 8 Martie. Însă cerul nu mai era atât de însorit precum fusese dimineață. Se aflau în timpul apelului de seară și deja pe vestoanele lor se zăreau mici picuri de ploaie. Totul parcă se simțea ireal pentru Dona în această seară. Luminile din cămin păreau ca într-un vis feeric, iar felinarele ușor gălbui care băteau înspre platou creau o atmosferă nostalgică, desprinsă dintr-o imagine de film. Ea nu se simțea vie în acest moment, poate și din cauza discuției purtată cu mister Aroganță în camera Osu care nici nu a mai continuat. Se simțea blocată într-un televizor, ca un personaj dintr-un film, fiindcă nici emoțiile ei nu mai păreau reale. Ochii ei erau pierduți în gol, stând prin a doua linie a formației,  și nu îndrăznea să se uite înspre mister Aroganță, aflat în fața lor. Nu putea să se uite la el. Nu știa exact de ce, dar inima nu o lăsa să-l privească. Îi cercetase cazul fostei lui iubite, poate că nu chiar fostă, dar cu siguranță o fată pe care el a simpatizat-o, murind mult prea brusc și prea tragic, sinucisă. Abia acum Dona realiza că a mers poate prea departe, mințind și anchetând lucruri pe care oamenii voiau să le uite. Dacă ea avea atâtea emoții față de o persoană pe care nici măcar nu a cunoscut-o, ci doar învățase în această școală, Dona nu voia să își imagineze ce simțea familia și oamenii care aveau o legătură cu Elia. Pe care o cunoșteau; ca prietenă, colegă, sau o persoană apropiată. Întrebările Donei din minte au lovit prea multe suflete, și au pășit terenuri pe care ceilalți le-au înconjurat cu bandă, tocmai ca să nu mai pășească nimeni pe ele. O durea să lase povestea asta în urmă, fără niciun răspuns, însă poate că de fapt Elia Miron trebuia să râmănă ,,Cazul sergentei din 17 Decembrie 2018".

— Companii, drepți! Companii, de voie.

Așa repede trecuse apelul în seara asta, dacă deja auzea ultima comandă dată de mister Aroganță? Oricum nu fusese atentă la ce se petrecuse, rătăcită în propriile ei gânduri, și păruse pentru mintea ei că doar asistă la acest apel din care nu aparținea în momentul ăsta. Însă aparent se sfârșise. Colegii ei deja începeau să vorbească, iar formațiile liniare se rupeau treptat, întorcându-se unii spre alții și mergând de colo în colo. Ea n-a făcut prea multe mișcări. A privit înspre colegii ei, zărind cu coada ochiului umbra lui mister Aroganță, și a încercat să asculte ceea ce se vorbea, dar tot nu putea înțelege nimic.

— Vicin, treci încoa'.

A auzit vocea lui mister Aroganță chemând-o, însă nu voia să creadă că este adevărat. Tot nu ridica ochii în direcția lui, deși fusese clar că o chemase. Pur și simplu nu voia. Nu îndrăznea să o facă și chiar nu se simțea capabilă de a se uita în ochii lui. Totuși, cuprinsă de alarma ordinului, trebuia să se ducă. A plecat de lângă colegi și, precum o obiect neînsuflețit, pășea rahitic și mecanic înspre el, uitându-se la copacii din spate sau orice îi venea acum în raza privirii. Mai puțin în față, la locotenent. S-a apropiat de acesta și a coborât ochii, ca să privească platoul de sub picioare, dar a zărit vârful bocancilor acestuia. Trebuia. Doar ,,trebuia" îi răsuna în minte. Trebuia să se uite la el acum. Nu avea nicio altă opțiune. A ridicat capul și l-a privit direct în ochi, neintenționat, văzând acel albastru de tablou, adânc și pătrunzător, cum îi intra direct în suflet.

— Ordonați, domnule locotenent, a rostit ea cu o voce tremurândă.

Nu părea să o privească cu ură sau cu vreun sentiment negativ, dar mister Aroganță oricum privea mereu pătrunzător. Ăsta era felul lui de a se uita; la orice. De asta era și imposibil să își dea seama cineva de ce simte în acel moment. El și dacă ar fi schițat un zâmbet, ochii îi rămâneau la fel de pătrunzători, și nu se știa dacă era de la albastru, sau așa privea el, fiindcă mai vorbiseră cu oameni cu ochi albaștri, însă nimeni nu privea în aceeași manieră pătrunzătoare ca mister Aroganță. Ochii lui păreau că judecă, că e atent, că e curios, că e serios, că poate înjunghia și poate lua în brațe simultan. Fie că iubea pe cineva sau ura până la oase, privea la fel în ambele situații. Și nu ezita niciodată; se uita mereu direct în ochii persoanei cu care vorbea, parcă îi intra în suflet, și se simțeau absorbiți de orice fel de capabilitate. Uitau și să vorbească, se bâlbâiau. Dona învățase să se uite între ochii lui, ca să poată să nu se piardă, dar de fiecare dată când se întâmpla să se uite chiar în pupilele lui, îi dădea restart complet minții ei.