Umbre Interzise #2 (Seria Interzis)

Capitolul 2

Viciente

Mi-am pus documentele în fața mea și le-am analizat. Mai trebuia să citesc două foi, apoi să semnez câteva hârtii și gata.

Am simțit cum o durere de cap a apărut, dar am ignorat-o pentru că nu aveam timp pentru așa ceva. Trebuia să rezolv cât mai repede problema.

Ușa s-a deschis brusc. M-am încruntat și mi-am ridicat capul ca să văd cine dă buzna așa în biroul meu.

Anna, desigur, doar ea poate să facă asta crezându-se o persoană importantă.

-Anna! am spus apăsat în speranța să își dea seama că nu am chef de ea.

Însă ea a pășit senzual spre mine, în rochia ei albastră lungă, de parcă ar fi pe podium, și nu la servici. Și-a pus mâinele pe birou, apoi s-a aplecat puțin peste el.

-Credeam că ai terminat și o să ieșim împreună, totuși e destul de târziu, e ora unsprezece.

Vocea ei mieroasă mă face să îmi vărs cafeaua care am băut-o acum câteva minute în urmă.

-Nu e neapărat să mă aștepți, dacă ți-am tras-o odată nu înseamnă că suntem un cuplu sau ce crezi tu acolo, iar acum aș vrea ca să ieși din birou pentru că nu mă pot concentra.

Vocea mea a sunat calmă, fără nici o urmă de ură, pentru că nu aveam timp de asta. Dar femeia din fața mea mereu trebuie să caute scandal din orice motiv.

-De ce te porți ca un măgar? Ți-am spus frumos...

O întrerup.

-Anna, gata, am încheiat subiectul! Pleacă din biroul meu fără prea multe discuții prostești.

I-am aruncat o privire ce speram să o facă să plece. Totuși nu cred că s-ar umili atât de tare în fața unui bărbat, și mai ales în fața mea când i-am spus clar că între noi nu poate exista ceva mai mult decât atracție sexuală.

A scos un sunet de frustrare împreună cu o privire urâtă, apoi s-a îndreptat spre ușă. M-am întors la foile mele când i-am auzit vocea. Eram sigur!

-Să nu mă mai cauți vreodată! spune și trântește ușa după ea.

Mă uit cu ochii mari spre ușă apoi clatin din cap.

-Tare îmi trebuia! mormăi.

Îmi masez tâmplele pentru că am impresia că o să îmi crape capul cu totul. Îmi închid ochii pentru câteva secunde, apoi îmi iau telefonul ca să verific cât este ora.

E ora unsprezece. Mormăi o înjurătură. De fiecare dată când stau până târziu îmi amintesc de mama și medicul meu care îmi spun că nu e sănătos să lucrezi până așa târziu, însă uneori pur și simplu nu mă pot controla și lucrez intensiv.

Decid că totuși pe astăzi este destul, și mă ridic de pe scaun. Îmi aranjez frumos toate dosarele pe masă, îmi iau sacoul din cuier, sting becul și închid ușa cu cheia.

Clădirea în care lucrez nu este foarte înaltă, are doar cinci etaje, mereu mi-au plăcut încăperile mici. Pe etajul unde lucrez eu, toți deja au plecat acasă, doar eu am rămas. Nu știu dacă mai e cineva în clădire.

Chiar și recepția este goală, pentru că la toți deja li s-au terminat programul la ora nouă.

Ies pe ușile glisante, îndreptându-mă spre mașina mea roșie, un Lamborghini. Urc în ea, iar înainte să o pornesc, îmi aud telefonul cum îmi sună. Cine Doamne iartă-mă sună la ora asta?