Umbre Interzise #2 (Seria Interzis)

Capitolul 5

Viciente

  Drumul spre casă e unul tensionat. Gură spartă pare că s-a liniștit cu tupeul ei. Are mâinele împreunate, și tot bate din picior. Cred că este ceva greu pentru ea să tacă zece minute. Ochii ei sunt ațintiți spre geamul de la parbriz. De când a intrat în mașină nu s-a uitat de loc la mine.

  -Auzi, și tu cu ce te ocupi pentru tatăl meu? liniștea s-a spart când și-a deschis ea gura.

  Încă se uită în față.

  -Promovez firma, fac piar într-un fel, și mă ocup cu clienții pentru a îi face să semneze contractele, și mai multe lucruriri dar nu le înțelegi tu, am răspunsu cu privirea în față, dar fix în ultimul moment nu am putut să mă abțin și i-am aruncat o privire scurtă.

  Tot nu se uită la mine.

Părea tristă, dar în același timp radia o energie de nedescris, ca și cum purta în ea o furtună de emoții contradictorii. Vocea ei era voioasă, plină de o căldură artificială, dar ochii trădau o durere adâncă, ascunsă cu măiestrie. Era ca și cum purta două măști, una a fericirii forțate și alta a suferinței mute, însă niciuna nu era vizibilă în mod clar, doar sugerată în subtilitatea gesturilor ei. Un zâmbet se înfiripa pe buzele ei, dar părea că fiecare clipă în care încerca să fie veselă o costa din ce în ce mai mult.

  -Oricum dacă tata e șeful tău, asta nu înseamnă că o să ne vedem mereu, nu? Adică eu am viața mea, un soț și tot ce vreau.

  M-am uitat la ea încruntat. De ce vorbește atât de mult și dă atâtea explicații inutile? Nu poate să le țină pentru ea?

  -Am zis eu ca o sa ne vedem? Calmează-te femeie, și nu aiura!
M-am uitat la ea din curiozitate. Are buzele lipite într-o linie și se uită fix într-un punct. Arată de parcă e desprinsă din lumea asta.

  -Ho, doar am zis, doar nu crezi că vreau să te văd atât de des.

  Suntem deja aproape de camplex. Milana nu a mai zis nimic, și nici eu. Nu puteam să îmi pierd tot timpul cu ea. Trebuie să scap de ea și să nu mai am de-a face cu ea niciodată. De fiecare dată eram într-o problemă.

  Am parcat mașina, și nici bine nu am oprit-o că ea deja a ieșit afară. M-am strâmbat în direcția ei și am ieșit și eu. O luaseră deja la fugă spre complex, fără să mă aștepte.

  Cu cât mai mult stau în preajma ei, mi se pare și mai stranie. Ba vorbește mult, ba tace, ba mă evită, ba fuge de mine, ba mai are puțin și își vinde un rinichi ca să stea lângă mine (bine, exagerez)

  -Hei, așteaptă! strig după ea și grăbesc pasul. Sunt mai înalt decât ea, așa că o ajung repede din urmă.

  Nici măcar nu îndrăznește să se uite la mine când îmi simte prezența, evitându-mi privirea ca și cum ar putea să se ascundă în tăcere. Fără avertisment, o prind de braț și o împing ușor, dar ferm, lipind-o de ușa blocului. Nu suficient de brutal ca să o rănesc, dar suficient încât să simtă tensiunea din gestul meu. 

  Milana își mărește ochii în semn de surpriză, privindu-mă confuză, ca și cum nu ar înțelege ce vreau de la ea. Mâna mea încă îi strânge brațul, iar privirea mea, plină de iritare, se întâlnește cu a ei. Suntem atât de aproape încât îi simt respirația caldă pe buzele mele. Ochii ei, de un albastru intens, mă fixează cu o curiozitate aproape inocentă, iar părul ei negru, răvășit, se desprinde în șuvițe rebele. O șuviță aproape îi intră în ochi, iar dorința de a i-o da la o parte mă arde, dar mă abțin, încercând să-mi păstrez concentrarea pe furia care mă încearcă.