Umbre Interzise #2 (Seria Interzis)

Capitolul 4

Viciente
  Nu știam dacă nu îmi plăcea vara pentru că era cald sau pentru că mi-era teamă de tot ce îmi amintea de ea. Fiecare adiere fierbinte mă ducea cu gândul la zilele acelea în care râdeam împreună cu fratele meu, la apusurile în care soarele părea că nu vrea să apună, doar ca să ne lase mai mult timp. Poate că nu îmi plăcea vara pentru că aducea înapoi amintiri pe care încercam să le ascund în colțurile întunecate ale minții mele, acolo unde să nu mai doară. Sau poate că nu îmi plăcea vara pentru că atunci când ea pleca, rămâneam din nou singur, cu frigul toamnei în suflet.

  Da, toamna e frumoasă, să vezi cum frunzele roșii, galbene, maro deschis, cad pe pământul ce demult nu mai este cald. Să simți acel vânt cum îți intră în față, și îți amintește că este toamnă. Mirosul copacilor uzi de la ploaie, te face să te simți parcă mai viu. Băltoacele pe asfalt creează o imagine cu mulți stropi de apă care s-au unit cu toții pe pământ, după mult timp.

  Asta este toamna, pare o poveste ruptă dintr-un basm, însă este doar un anotimp ce pare singuratic, însă multă lume îl iubește pentru frumusețea lui, și atmosfera pe care o dă.

  Ies din gândurile mele, ce au devenit deja mult prea adânci. Aș mai fi stat mult în imaginația mea, înă timplul nu îmi permite. Am realizat că viața e prea scurtă ca să te gândești prea mult, în loc să o trăiești așa cum e.

  Nu am uitat că azi trebuie să mă întâlnesc cu Milana. Mi-am îmbrcăcat costumul de birou, ca să plec exact în același moment acolo.

  În momentul în care deja eram la intrare, luându-mi sacoul din cuier, telefonul a început să îmi sune. Am bănuit că poate este Nate sau mama, pentru că încă nu era ora pentru a primi un telefon de la cineva din firmă, însă m-a cuprins uimirea când am citit pe telefon numele șefului companiei întregi. Cladirea în care lucrez eu, o dețin eu, însă el le deține pe toate.

–Alo? Rostesc pe o voce calmă si profesională.Cu timpul munca mi-a permis să mențin o voce srict
profesională, care să nu pară confuză.

  –Viciente, am nevoie urgent de tine la birou! vocea lui sună apăsat.

  Îmi sprijin telefonul între umăr și ureche, ca să pot pune sacoul pe  mine, apoi să deschid ușa. Când ies din apartament, din instinct mă uit la ușa de alături, de parcă aș putea să o văd pe Milana din nou. Amintirea cu ea în acea seara îmi trece prin fața ochilor ca o ceață. Sânii ei arătau atât de rotunzi, nici prea mari nici prea mici. Puteam să-i văd sfârcurile ce erau întărite de la frigul de afară. Puteam să vin la ea și să o apuc de sânii ăia ce sigur sunt moi, apoi să îi inhalez respirația și ușor, ușor să cobor jos și să...

  –La naiba, Vicinte ce dracu faci?
  Scutur din cap, apoi iau o gura de aer. Îmi dreg vocea înainte să vorbesc:

  -Sigur, e ceva grav?

  –Da, faptul că stai și caști gura. Ce naiba ai pățit?

  Oftez și mă grabesc să ajung la lift. Încă am un sentiment ciudat de fiecare dată când merg pe holurile astea. De parcă aș putea să o văd în orice secundă cum apare în fața mea și face alt circ.

  –N-am pățit nimic, am avut doar o noapte mai grea, răspund sec.

  Și e adevărat într-o oarecare măsură, dar nu trebuie să știe el chiar tot din viața mea. Om fi noi mai apropiați, dar mai bine e așa.

  –Sigur, te știu eu pe tine. Mă rog, nu am timp să îți cer eu acum prea multe detalii, dar te interoghez eu mai târziu, acum avem ceva de discutat.

  Știu sigur că o să mă preseze să îi spun ce am pățit, ca după aia să mă aibă la mână lui și să îmi dea el sfaturile lui bătrânești.