Umbre Interzise #2 (Seria Interzis)

Capitolul 6

Înainte de a citi acest capitol, aș aprecia dacă ați da un vot și un mic comentariu, contează foarte mult asta, și nu vă ia mult să o faceți. Bucurați-vă de acest capitol super lung, lectură plăcută!💞💞

Milana
  M-am trezit cu o senzație de greutate în dimineața asta. Gândurile zbârnâind în mine ca niște muște nervoase. Felul în care l-am lăsat aseară pe Alexei să mă atingă a fost de-a dreptul greșit. Nu știu de ce am făcut asta, a fost un impuls stupid. Extrem de stupid!

  Poate hormonii mei au luat-o razna și m-am gândit că să îl las pe soțul meu fals să îmi ofere un sex oral, și vreo două orgasme e soluția ideală. A fost bine la început, m-am simțit ok, chiar și după, pentru că obosiserăm și m-am culcat direct fără să mă mai gândesc la nimic.

  Însă dimineața a fost beleaua. M-am trezit în patul lui. Amintirile de seara trecută mi-au trecut repede prin minte, și am reușit să regret deja de o sută de ori. Am mârâit în cearșafuri încercând să mă dau jos din pat.

  Aveam pe mine tricoul lui, unul gri. M-am simțit extrem de ciudat în el, așa că m-am ridicat rapid din pat și m-am dus spre camera mea ca să mă îmbrac în hainele mele.

  În casă căldura se pare că e dată destul de tare, așa că iau pe mine pijamaua mea cu bărbie cu mânecă scurtă și pantaloni scurți.

  Am intrat în bucătărie așteptându-mă să găsesc camera goală, însă l-am văzut pe Alexei pregătind ceva la aragaz. Am pășit ușor, cu intenția de a nu fi prea observată, dar Alexei parcă mi-a simțit prezența. S-a întors spre mine, și m-a studiat atent. Deși este de-abia ora nouă, el este deja îmbrăcat în costumul lui scump, îmi amintește de...

— Neața! Credeam că nu o să te mai trezești până plec eu, a spus Alexei, ștergându-și cu grijă fața cu un prosop. Vocea lui era calmă, dar privirea ascunsă de sub sprâncenele ușor ridicate transmitea o ușoară nerăbdare.

Am simțit cum disconfortul îmi pulsează în piept. Nu prea vorbisem cu el până acum, iar aerul de control pe care îl degaja mă făcea să mă simt nelalocul meu. Îmi amintesc scena din club, unde îi văzusem o altă față — posesiv, dominator, serios. Ceva ce ar fi trebuit să mă facă să păstrez distanța.

Însă, paradoxal, deși pare să fie un om complicat, există ceva în felul în care mă privește. Ochii lui, de un albastru pătrunzător, se lipesc de mine de parcă fiecare mișcare a mea ar avea o importanță majoră. Chiar dacă mă intimidează, nu pot să ignor faptul că e... atent.

— Credeam că îți place să dormi până târziu, a continuat el, un colț al gurii ridicându-se într-un zâmbet ce părea mai degrabă un test.

Am simțit cum mă încordez. Am încercat să răspund cu o voce mai stabilă decât mă simțeam:

— Uneori... depinde de context, am murmurat, evitând contactul vizual.
Îi simțeam privirea analizându-mă, căutând în mine o fisură prin care să poată pătrunde. Poate mă înșelam, dar părea hotărât să îmi câștige atenția, să-mi intre în minte. Și partea cea mai ciudată era că nu știam dacă asta mă face să vreau să fug... sau să rămân.

— Atunci, sper să te obișnuiești repede cu prezența mea, a spus Alexei, de parcă ar fi fost o provocare ascunsă.

  Nu i-am mai răspuns ci m-am uitat în altă parte, evitându-i privirea, de parcă ar ajuta cu ceva asta. El continua să facă micul dejun, însă parcă toată pota de mâncare mi-a pierit. Așa că m-am ridicat de la masă. Nu voiam din nou să mănânc cu forța ca după să am niște dureri de burtă groaznice.

  -Îmi pare rău, dar nu cred că o să iau micul dejun, nu mă simt foarte bine, cred că o să ies mai bine să alerg puțin.

  Alexei parcă s-a uitat cu o privire tristă la mine, apoi a întrebat pe un ton cald: