Bring me to life

Capitolul 1

Din câte mi-am dat seama, cu toţi au un scop în viaţă. Ne naştem, creştem, studiem, ne întemeiem o familie...
Dar eu nu sunt aşa. Sunt un singuratic. Poate părea clisheic, dar asta sunt eu, un puştan din ultimul an, singur, privind poza ei. Iar o lacrimă îşi face apariția printre genele mele. Două, mai multe. Nu suspin. Nu mă înfurii. Doar stau, stau şi le las să curgă. Trec toate atât de greu, calm şi tărăgănat.
De ce m-ai părăsit, mami?
Nu ţi-a părut nedrept să mă laşi pe mine singur?

Asta se întâmplă mereu când îi privesc imaginea. Ea e singura persoană pe care am iubit-o vreodată şi asta mă întristează peste poate. Mă consumă şi mă macină pe interior. După ziua în care tata ne-a lăsat, pe amândoi singuri, cred că totul s-a cam schimbat în casa asta. Până şi eu m-aş fi aşteptat să trec peste. Dar cine ar fi crezut că mintea unui copil de 4 ani v-a percepe atât de multe?

-Unde pleci tati?

-Undeva ...departe de aici.

-De ce? Buza îmi tremura, iar ochii îmi erau îmbibaţi în lacrimi, cu toate astea nu aveam de ales.

-Vei afla...dar nu acum...

-Tati, nu pleca!

-Louis dragule , trebuie... nu am de ales. Mă voi întorce...

-Promiți?

-Promit scumpule!

M-a sărutat pe frunte după care a plecat. Nu s-a mai întors niciodată. În fiecare an, de ziua mea, îl aşteptam. Îl aşteptam să mă ia în braţe, să mă mângâie pe cap, să fie lângă noi. Mi-a promis... Mi-a promis că se va întoarce.
În acea zi am învățat să nu mai am încredere în oameni. Îl iubeam...ştia dar cu toate astea m-a mințit.

Am aflat în scurt timp şi motivul pentru care plecase. O înşela pe mama cu mult timp în urmă. Nu ştiu dacă vreodată a iubit-o. Ea ştia , plângea în fiecare seară. Eram un copil mic deci îi acceptam scuzele ce par acum penibile deşii înăuntrul meu eram conştient că nu e bine. A suferit mult... poate chiar mai mult decât mine... e greu să pierzi pe cineva pe care îl iubeşti dar mai ales e traumatizant să ştii că persoana în care ți-ai pus toată încrederea te părăseşte . Asta am aflat şi eu în acea atunci. Cu toate astea , mama a continuat să aibă încredere în ei. Ştia că ar putea să fie rănită poate şi mai mult dar a continuat. Încrederea în oameni a ucis-o. De ziua mea , acum 3 ani, a suferit un infarct. Avea probleme psihologice cu un an înainte să moară. Bunicii mei, părinții ei muriseră cu puțin timp în urmă. Suferise prea mult .
Când iubeşti suferi. Suferi când vezi că cei pe care-i iubeşti părăsesc lumea asta. Te crezi singur, rănile se adâncesc, până când nu o mai suporţi.
Am simțit asta pe pielea mea acum exact în ziua aia. De atunci nu mi-am mai recunoscut sentimentele nici măcar mie însumi.

M-am dat jos din pat . Voiam să plec la cimitir acum 2 ore dar am mai stat un timp. Oare chiar mai conta la ce oră eram nevoit să conduc prin traficul nebunesc şi prin nămeţii prin care te puteai pierde atât de uşor? Aşa îmi petrecusem în ultimii ani zilele de naştere... Stăteam toată ziua în cimitir, la mormântul mamei , ultima persoană pe care am iubit-o.

Era iarnă, iar viscolul dovedea că aceasta şi-a luat de mult timp în stăpânire teritoriul. Biata mea maşină, cufundată în omăt stătea încă parcată jos, cu parbrizul şi geamurile îngheţate.
-La naiba!

Cobor şi observ, cu nu mare mirare că, sub nicio formă nu puteam pleca după mai puţin de o oră de muncă asiduă cu lopata în jurul ei. Zăpada era înaltă de cel puţin un metru, iar asta nu prea mă ajuta.

Multă muncă pe degeaba, străzile erau poleite, iar asta însemna că atenţia mea la condus trebuia dublată acum. Nimic nu putea merge mai prost, iar eu eram conştient e asta. Micul orăşel în care locuiam se afla acum sub, probabil, cel mai puternic viscol ce a afectat întreaga ţară în ultimii 50 de ani.
Majoritatea drumurilor erau blocate, cât despre zboruri nici nu mai zic. În schimb, cozile în spatele cafenelelor erau acum dublate, ceea ce părea complet normal din moment ce abia puteai să respiri la temperaturile cu mult sub limita normalului.
O cafea fierbinte şi un drum de peste jumătate de oră. Aşa arăta situaţia în care eram pus acum, la volan, cu căciula mea vişinie cu urechi pe cap. Drumul ce altădată era făcut în mai puţin de 10 minute, acum avea să-mi ia mai mult decât mi-aş fi închipuit vreodată.
Era oare posibil ca acest Crăciun să devină mai rău decât se prevestea? Oh da... Lăsând la o parte falsele mele concepte legate de bunătatea de care ar putea da dovadă universul, măcar din când în când, faţă de toţi, iarna asta avea să fie una lungă şi plină de furtuni.

Plimbarea printre morminte, seara, aproape de finalul lunii decembrie, nu pare un sport prea indicat. Asta ridicat la puterea a doua de un viscol ce urma să afecteze zona pentru încă multe zile bune de acum încolo. Toată starea mea de tristeţe nu părea prinsă în vreun fel de peisaj. Totuşi continuam să merg, cu mâinile în buzunarepe paltonului ce-mi mai încălzea trupul. În acel moment chiar regretam că n-am rămas în casă, pentru prima oară în ultimii ani. Pustiu, printre crucile de piatră cenuşie. Dacă m-ar fi văzut cineva, prima sa impresie ar fi fost probabil că sunt un nebun scăpat de la azil. Cu un palton subţire şi smocuri din părul meu şaten ieşind de sub singurul lucru ce îmi ţinea cald la urechi şi care se încăpăţâna să iasă din tiparele de gri din jur.

19 ani, am 19 ani şi nimic nu-mi pare schimbat de prea mult timp. O viaţă la fel de monotonă pe cât o poate avea cineva. Nu sunt vreun "aventurier", nici vreunul care ştie tot ce mişcă pe pământul ăsta. Doar unul din multele suflete de mijloc, cu un viitor de angajat la Starbucks.

În scurt timp, în faţa mea îşi face apariţia crucea de marmură albă, curată şi lucioasă ca întotdeauna. Zăpada părea însă, că o înghite treptat, străturele groase, pufoase suflate de vânt, formând o pătură de-a lungul mormântului.

Trist, mereu trist şi singuratic, înconjurat de-un strat de trandafiri, săpaţi udaţi şi îngrijiţi cu toată dragostea de care poate da dovadă un fiu. Îi privesc poza.

-Ce mai faci?

O întreb, dar nu îi aştept răspunsul. Surâd încet când îi întâlnesc ochii. Frumoşi şi calzi ca întotdeauna. Nu mai calzi decât propria-i inimă.

-Mami...

Scap un suspin, scap o lacrimă, şi cu ea alte zece.

-Ai grijă de tine acolo unde eşti. Ţi-e bine, mami? Crăciunul e trist de ceva timp încoace. De când tu nu mai eşti, nu mai e nimic, draga mea.

Retrăiesc pe rând fiecare clipă din acea zi blestemată. De ziua mea şi totuşi...
Cadoul meu, rece, întins pe podea, fără viaţa, la puţin timp după ce mă trezisem. De ce, mami?