Bring me to life

Capitolul 7

Trecuseră deja două săptămâni în care nu mă mai simţeam deloc în largul meu. În ultimele zile nici pe la cursuri n-am mai dat iar fiecare seară mi-o petrec la fel. Merg prin baruri unde stau câteva ore bune iar dimineaţa, mahmureala îşi face efectul.
M-am trezit de ceva timp dar pur şi simplu nu aveam chef să cobor din pat.
Poate totuşi o gură de aer m-ar ajuta acum.
Era destul de dimineaţă, şi chiar dacă era în mijlocul primăverii afară era destul de frig.
M-am îmbrăcat cu haine complet negre, cum fac de altfel de ceva timp încoace. Îmi trag gluga pe faţă şi ies pe uşa casei lăsând aerul rece al dimineţii să-mi răcorească corpul.
Soarele răsărea încet lăsând tente de roşu pe bolta cerului.
Nu era nici ora şase dimineaţa iar probabil că nimeni nu se trezise la ora asta, într-o zi de sâmbătă.
Îmi mut privirea pe asfalt continuând să merg aşa ceva timp până ajung în parcul de la marginea oraşului.
Nimeni nu umbla pe aleile destul de întunecate.
Închid ochii lăsându-mi capul pe spate continuând să păşesc încet şi admirând frunzele copacilor brăzdate de raze de lumină. Era chiar relaxant iar plimbarea asta mă eliberase de tot stresul.
Simt de odată o cum corpul meu face contact cu altul, forţa impactului făcându-mă să mă dezechilibrez.

"Ce dracu... Uită-te naibii pe unde..."-mă opresc când ochii mei fac contact cu ochii albaştrii atât de cunoscuţi.
Părea destul de speriat. Şi-a dat căştile jos întinzându-mi mâna vrând să mă ajute să mă ridic.

"S-scuze."-spune el aşteptând ca eu să-i accept ajutorul.
Apuc mâna lui ridicându-mă uşor.

"Nu-i nimic... E ok."

"Evan... Nu mi-am dat seama. Hei, de ce nu mai vii pe la ore?"

Stai aşa...el mă întreabă de ce nu mai vin? Eu ar trebui să-l întreb asta.

"D-de unde ştii?"

"Păi... Eu am fost la ele în ultimele două săptămâni..."

"Oh... Am avut o... treabă."

"Ok."

"Echipa cum mai e?"

"E ok dar ţi se simpte lipsa... Sigur eşti ok?"

"Da Louis..."

"Bine."-spune şi văd cum un mic zâmbet îi înfloreşte. "Deci...când te vei întoarce?"

"Aaa... Ăm...de luni, cred?"

"Crezi?"

"Da..."-spun cu ceva nesiguranţă în glas sperând totuşi ca aceasta să nu fie aşa evidentă.

"Ok...cred. Atunci...ne vedem luni."-spune punându-şi căştile înapoi.

"Da..."-răspund cu un mic zâmbet continuându-mi drumul.
Acei ochi...nu mai pot să mi-i scot din minte. Şi zâmbetul ăla...Oh god... De ce Louis?

Louis:

Nu ştiu cum dar... De când l-am întâlnit pe Harry, am devenit mai...nu ştiu...vesel?
Până acum nu mai vorbisem aşa deschis cu oameni din juril meu şi sincer m-a mirat mult că am purtat acea discuţie cu Evan.
Eram destul de apropiaţi înainte.
Suntem colegi încă din clasele mici. Până cu un an înainte de moartea mamei, noi dou eram destul de apropiaţi. El era, probabil singurul coleg cu care mai schimbam o vorbă şi care nu se...ei bine, temea de mine.
În liceu am fost, până acum, un lup singuratic admirat de toate boboacele.
Cu toate astea nu prea mă interesa.
Evan s-a schimbat mult. Adică...foarte mult.
De când ne-am, să zic aşa...separat, a devenit căpitanul echipei de fotbal în scoala generală şi a continuat aşa şi în liceu.
Fireşte că avea fetele la picioare iar în fiecare noapte era în compania alteea.
Din liceu s-a mutat separat de părinţii lui, sora sa rămânând totuşi cu ei.
Adela, sora sa mai mică cu doi ani decât el...
Era ce-a mai dulce fată pe care o poţi întâlni vreodată. Veselă şi mereu cu un zâmbet adorabil pe faţa drăgălaşă. Avea părul lung şi blond şi ochii verzi.
Acum doi ani a venit şi ea în liceu cu noi. Ea şi Evan nu vorbeau deloc, ba chiar ieşea cu scandal când se întâlneau. Mă deranja să-i văd aşa pentru că mereu am ţinut la Adela... Încă de mici se ataşase de mine şi eu de ea dar...desigur, după moartea mamei am început să mă îndepărtez de toţi cei din viaţa mea, în ciuda tuturor eforturilor depuse de ei.
Toţi anii ăştia auzisem cum, câteodată, când ieşeau de la ore, Evan şi Adela ajungeau să se bată în curtea şcolii. Nu voiam să mă gândesc la asta, cred doar că-mi era teamă să ştiu că am fost apropiat...foarte apropiat de unul ca el.
Cum era în stare să-şi bată sora, chiar în curtea şcolii până aceasta ajungea la spital cu vânătăi?
De ce făcea asta? Sincer nu ştiu şi nu cred că cineva ştie asta.
Am ajuns acasă.
Harry mă aştepta pe canapea îmbrăcat şi gata să plece la un anume club de mate unde habar nu am de ce merge.
Am insistat să-l conduc eu după ce-mi termin turele de alergat. În ultimul timp oricum îmi ieşisem din formă plus că-mi place să alerg dimineaţa pe aer curat când sunt doar eu şi răsăritul soarelui.