Bring me to life

Capitolul 4

"Louis..."
Vocea îmi străbătea adânc în urechi. Deschid puţin ochii clipind des.
"Louis trezeştete!"

Doctorul Smith era în faţa mea stând lângă pat.

"Haide... Nu poţi rămâne tot timpul aici."

"Nu cred că mai e nevoie... Harry e bine."

"Ce spui acolo?"

Mă întorc. Harry încă era lângă mine. Îmi aşez capul pe pieptul lui strângându-i mijlocul.

"Harry..."-Nimic... Nici un sunet. Dar aseară... Părea atât de real.

"Haide Louis."

"Nu..."

"Haide... Nu poţi sta toată ziua aşa. Trebuie să ieşi la aer. E deja 1P.M. iar tu nici nu te-ai ridicat din pat. Poţi să te întorci deseară dar acum trebuie măcar să mănânci ceva. Nu vreau să ţi se facă rău."-spuse luându-mi mâna dreaptă între ale sale. Chiar îi păsa de starea mea de acum iar asta mă mai ajuta...puţin dar mă ajuta să ştiu că cineva mă înţelege.

"Bine..."-spun eliberându-mi mâna. "Promit că o să cobor dar... Mă poţi lăsa un minut...singur?"

"Sigur."-spune cu un zâmbet stins în colţul gurii părăsind salonul.

Mă întind înapoi pe pat privindu-l atent pe Harry, în timp ce în ochii mei îşi făceau prezenţa câteva lacrimi.

"Nu ştiu dacă mă auzi dar vreau să ştii că-ţi voi fi mereu alături Harry. Te iubesc."-spun lăsând un mic sărut pe buzele lui moi.

Mă ridic de pe patul rece şi părăsesc salonul acela trist.

Harry's pov:
Doamne...cât vreau să-l strâng în braţe. Vreau să-l ţin lângă mine şi să-l sărut continuu.
Cât voi mai rezista închis aici fără să ştiu că e lângă mine. Noaptea trecută... Nu ştiu dacă a fost un vis sau a fost real dar... Mi-am dat seama ce simt pentru Louis. Îl iubesc... Îl iubesc cum n-am mai iubit pe nimeni altcineva.
Cum o să stau aici fără să-i simt buzele când am nevoie de ele? Cum o să stau fără să-l ţin în braţe? Cum o să stau neştiind că e lângă mine?

Louis's pov:
Fiecare zi care trecea părea o veşnicie. Îmi e dor de râsul lui, mi-e dor să-i văd ochii verzi şi plini de viaţă, mi-e dor de zâmbetul lui jucăuş. Mi-e dor de acele lucruri mici care-mi luminau viaţa.
A trecut aproape un an de când stă acolo.
În fiecare noapte visam că e lângă mine, că pot să-l iau în braţe, să-i sărut pielea fină a gâtului şi să-i spun cât de mult înseamnă pentru mine.

Ies din maşină şi las picăturile reci ale ploii să-mi stăbată faţa. Urc scările încet încercând să nu alunec.
Tot personalul spitalului mă cunoştea acum. Îmi zâmbeau când treceam pe lângă ei şi încercau să mă ajute sprijinindu-mă moral.

Intru dinnou în acel salon trist.. foarte trist. Stătea acolo, ca în fiecare zi fără să scoată vreun sunet sau să mă privească cu ochii lui superbi.

Mă aşez lângă el continuând să-l privesc. Asta fac de 7 luni încoace.
Aceeaşi rutină zilnică... Tot ce-mi doresc e să-i aud vocea şi să-i simt îmbrăţisările. El e tot ce am eu nevoie. Viaţa mea fără el e doar o negură deasupra unei mări, mereu singură şi monotonă...
Fără să-mi dau seama lacrimile mi se scurg încet de-a lungul feţei. Nu mai suport. E prea mult pentru mine. Îl vreau înapoi.

"Harry... Te rog întoarcete la mine..."-reuşesc să spun printre sughiţuri. De ce? De ce păţesc asta?

Inima mi se sfărâmă cu fiecare secundă în care sunt departe de el.