Bring me to life

Capitolul 2

Ştii momentul ăla când eşti adormit de pici cu botul pe primul lucru pe care-l ai în faţă? Ei bine, aşa eram eu în seara aceea. Crăciunul de-a dreptul eşuat, ger de îngheţa sângele în tine şi abia de-mi mai puteam ţine ochii deschişi, la volan, în timp ce carosabilul era mai îngheţat decât un ring de patinaj.

Atenţia mea părea cu totul în altă parte, iar paharul dublu de cafea rece luat acum câteva ore era singurul ce-mi menţinuse un timp pleoapele deschise. Casc trecându-mi privirea în depărtare, undeva de-a lungul câmpiilor pe care se aşternuse un strat gros de zăpadă. Voiam şi eu să mă bucur de vremea aia. Era frumos, parcă scos dintr-un basm, dar cum basmele nu devin niciodată realitate, trebuia să mă mulțumesc, acum, cu o seară stupidă petrecută de unul singur. Poate doamna Anabelle o să vrea să le citesc iar poveşti nepoților ei... Cineva oricum ar fi ieşit fericit de aici, bătrânica cam chioară, pe de-oparte, micuții Bryan şi Liza pe de alta.

Dar eu tot singur eram, singur după toate posibile răsfățări cu prăjituri de casă şi pui la cuptor ale vecinei mele.

Afară viscolea, iar ştergătoarele şovăiau în a elimina toată pătura de catifea albă de pe parbriz. Prin tot amalgamul de alb din fața mea începeam să disting un corp nu ştiu cât de mare sau mic. Ce era, cert e că, din locul în care eram atunci îmi părea de-a dreptul terifiant. Un gheme de țoale negre în mijlocul drumului... cam aşa arăta prin fulgii ce continuau necontenit să-mi izbească geamurile, chestia ce stătea la câteva zeci de metri de mine.
Frânez la o distanță rezonabilă, cât să nu risc să degradez ceea ce era acum la mai putin de 3 metri în fața mea.
Un picior... două... odată dat jos din maşină imaginea unui băiat începea să prindă contur. Straniu ca, în ziua asta să găseşti un tânăr ghemuit în mijlocul străzii. Vre-un tip beat mangă ce bâguise, pesemne, prin mormanele de zăpadă. O fi f
căzut din întâmplare acum ceva timp, căci fața, părul şi hainele îi erau acoperite cu un strat de cel puțin doi centimetrii de zăpadă. Zăream începutul unei mustăți neîngrijite deasupra buzei sale. Părul lung până la umeri îi încadra chipul atât de palid că-mi era şi teamă ca ar fi fost vre-un cadavru.

Odată ce-am ajuns acasă, învelit în câteva pături bune, temperatura începea să-i revină la normal, după ore bune, ce-i drept, dar tot nu se trezise.

Am coborât pregătindu-i nişte ceai cald pe care ar trebui să-l bea când se va trezi.

Când am terminat am urcat sus.

Băiatul tocmai se trezise din somnul lui. Părea debusolat.

-Hey...mhm...ştii cumva unde sunt? De fapt ...tu cine eşti?

-Te-am găsit pe stradă, aveai temperatura corpului scăzută iar acum sigur te vei alege cu o răceală .
Revenind la ce m-ai întrebat; sunt Louis...eşti la mine acasă acum.

-Mhm...ştii cumva cine sunt eu? Tot ce mai ştiu e că mă numesc Harry şi că tocmai aflasem că familia mea a murit .

-Î-îmi pare rău Harry... Oh...şi nu. Nu te cunosc .

-Nu-i nimic. Uhm...te-ar deranja dacă rămân aici un timp? Măcar până-mi revin?

-Nu! ...nu , nu mă deranjează.

Simt cum obrajii mei iau foc . Ochii lui mă priveau cu multă recunoştință. Avea ochi aşa frumoşi. El era foarte drăguț . Vocea lui destul de groasă contrasta superb cu înfățisarea uşor copilărească.
Trebuia să aibă maxim 17 ani.
Nu ştiu de ce dar un sentiment ciudat ...uşor necunoscund mă pătrunde când îl privesc sau când mă priveşte.

Harry's pov:

De când m-am trezit , singurul lucru pe care mi-l amintesc este că mă numesc Harry şi că tocmai îmi pierdusem familia. Dar nu ştiu cum şi când.
Băiatul ăsta ...cel care m-a adus acasă...oare-l cunoşteam?
Un sentiment puternic mă apăsa când îl priveam.