E un glas stins al speranței
Ce-a ars cândva cu atâta dor,
Iar inima mi-a întărit-o
Să nu renunț niciodată.
Acum o pată din ce-a fost,
Un gol în sufletul pustiu
Ce-mi reamintește ce naivă am fost
Când credeam că mă iubești.
Mi-ai smuls inima,
Abia vindecată de tot ce-i rău,
Și mi-ai spart-o în bucăți
Să nu mai sper vreodată.
El nu știe, el nu crede
El doar râde și pleacă
Lăsând fum și durere
Știind că nu voi fi la fel.
Te văd zi și noapte,
Același chip de Zeu,
Același glas mult iubit
Ce-mi spune iar și iar
Că eu nu exist.
