The Obsession

Capitolul 8

Sienna,

Au trecut deja câteva zile în care a fost ciudat. Veneam acasă și simțeam mirosuri de alcool însă nu erau foarte puternice. Damian are obiceiul de a-și schimba hainele fix cand ajunge acasă așa că nici o șansă săi verifc hainele.

Habar n-am de ce mă gândesc la asta acum, noi nu suntem un cuplu real, de ce mar intresa.

Azi e sâmbătă, treburile mele de obicei sunt puține în ziua asta. Am o regulă care nu-mi place să o neglijez, sâmbăta și duminica sunt zilele de relaxare.

Bineînțeles cu câteva excepții când trebuie să fac ceva important. Ciudat primesc un apel de la Katie.

-Bună dimineața șefa!

-Bună Katie, ce sa întâmplat?

-Știu că azi e ziua de relaxare dar avem nevoie urgent de dumneavoastră.

-Ajung în câteva minute!

Se putea citi dezamăgirea și frustrarea mea prin tonul meu. Cu toate astea am ajuns la locul în pricina în doar 10 minute. M-am echipat corespunzător, i-am scris un mesaj lui Damian și am părăsit casa.

-Chiar că a durat doar câteva minute, era de așteptat de la șefa noastră.

-Mereu îmi țin cuvântul, acum ascult.

-Bernard a fost văzut în magazinul pentru armamente acum 2 ore, iar acum încercăm săi dăm de urmă.

-Oh ticălosul ăla, găsește mi toate filmările de la camere de supraveghere. De aici încă 1 km, și trimite mile!

Toată această treabă nu era una ușoară, trebuia să fiu atentă la orice detaliu din filmări. Iar acolo erau undeva la 5 ore de filmat iar numărul de camere de supraveghere erau neștiute, în orice caz sunt în jur de douăzeci și cinci.

Dezamăgită de situație țin în mână laptop-ul meu și urc încet pe scări pentru că voiam să îmi fac munca la mine în cameră, era mai confortabil.

Pe Damian nu l-am mai văzut de aseară, părea ciudat, nici măcar nu a venit la micul dejun.

---

Au trecut deja 5 ore de vizionat ,, minunatele" videoclipuri și nu am găsit absolut nimic. Deja se întunecase, putea să ajungă oriunde până acum, nu se poate să nu-i dau de cap, nu există așa ceva!

Decând am început să lucrez în acest domeniu nici un caz nu mi-a rămas neterminat. Peste cadavrul meu, urmează să împlinesc 25 de ani, nu am de gând să încep să dau greș.

Deja nu îmi mai puteam controla nervi, iar eu nu mă enervez repede. Singura problemă era că am o problemă la nervi, am spart o lampă destul de mare doar că să îmi treacă puțin nervi. Când am simțit că nu e de ajuns am spart o vază de ușă.

M-am așezat pe canapea și mi-am pus până la ochii încercând să nu plâng.

-Ce sa întâmplat aici!! Spune Damian intrând.

-Nimic.

-Vrei să-mi spui ca asta e nimic, uită-te ce e pe podea!

-Puțină dezordine, am să chem pe cineva să strângă.

În acest moment refuz săi dau explicații, nu eram încă destul de calmă să îi vorbesc frumos. L-am primit cu ură că îmi pășea prin camera mea stat cu mâinile la piept.

Mă privească cu îngrijorare că mam pierdut în ochii lui, apoi am simțit valul de lacrimi care îmi curgeau pe obraz.

Sa repezit spre mine, sa pus lângă mine se uita la mine puțin speriat.

-Heii, nu plânge, spune-mi doar ce sa întâmplat?

-Nu.. Nu reușesc! Spun cât pot de clar.

-Ce nu reușești? Îmi spune când îmi șterge lacrimile de pe obraz.

Sa apropiat de mine ca să mă țină în brațe, era așa confortabil și călduros încât îmi venea să adorm. Nu îmi mai spusese nimic după ce i-am dat de înțeles că nu-i voi răspunde. Îi auzeam bătăile inimii care băteau în ritm alert dar era așa de liniștitor.

---

După câteva minute mi-am făcut destul curaj ca să reîncep conversația.

-Când eram mică tata mereu mă lovea și îmi spunea lucruri care mă deranjau. Îmi spunea mereu că am fost și sunt cea mai mare greșeală a lui. Mă disprețuia, mama m-a părăsit cu câțiva ani în urmă din cauza unei bolii. După asta tata nu ma suportat, o iubea nespus de mult pe mama.

Am făcut o scurtă pauză..

-Am ajuns la liceu unde din nou lucrurile sau înrăutățit, acolo am întâlnit o pe Bianca, fata care dintre un motiv sau altul nu mă suporta și mă jignea și ea oricând avea ocazia mă și lovea. Am fost o fată timidă deși mi se spunea des că sunt frumoasă, nu ma ajutat. Toate astea mau făcut să cred că nu eram de-ajuns că nu trebuia să mă nasc, deci am inceput că fac tot posibilul săi mulțumesc, prin învățat, prin gătit, prin gândire am încercat orice. Dar nu a funcționat, am ajuns la facultate unde lucrurile s-au mai domolit dar aveam încă frica de eșec iar acum sunt pe cale să nu reușesc!

Ma privit lung atent la ochii mei îl simțeam că era surprins ce cele tocmai auzite. Aveam o reputație, toată lumea știa foarte bine că nu îmi plăcea să îmi arăt sentimentele dapoi să le și spun.

-Spune-mi pe cine vrei să găsești?

Mă ridic săi dau de înțeles că mă pot descurca și singură, mă așez la birou și încep să îmi continui treaba, voiam să mai reduc din rușinea pe care o am acum.

Eram atentă la ecranul din fața me când mă trezesc cu fața la el, mi-a întors scaunul în direcția în care se afla el.

-Acum, odihnește te, continui eu.

-Dar pot-

-Da, știu ești o femeie puternică și Independentă dar acum taci, o să am eu grijă de asta!

L-am privit atent, nimeni nu a încercat să mai aibă grijă de mine cu excepția bunicii, ma lăsat pur și simplu fără cuvinte. Și-a pus mâinile pe brațele mele și ma ridicat, ma așezat pe patul meu și sa întors la laptop. Sa uitat la mine indicând dacă are voie să l folosească iar după ce am acceptat a căutat numele acelei peroane și sa ridicat.

-Stai liniștită, până mâine dimineață o să-l ai la dispoziție, noapte bună domnișoară romanov.

-Noapte bună.

Din nou apelativul ăla, era așa enervant uneori.

Va continua..

Un capitol puțin mai scurt, sper să vă placă, scuze pentru întârziere și absență. 😢🙃♥
Însă timpul și starea nu mi-au permis.
Vă pup💋