Ultimul dans.

1.Umbrele din trecut

O noapte tăcută se lăsa peste orașul în care nimic nu părea să fie ceea ce părea. Luminile palide ale felinarelor se reflectau pe străzile umede, iar vântul răsufla prin cotloanele închise ale clădirilor abandonate. Ana mergea pe trotuar, cu pași hotărâți, dar cu ochii pierduți în adâncurile propriilor gânduri. Fiecare colț al acestui loc îi era familiar, dar în același timp, totul părea străin. Un fior rece îi străbătea corpul, o senzație de neliniște pe care nu o putea explica, dar pe care o simțea în fiecare fibră a ființei sale.

De ce, în ultima vreme, simțea că este urmărită, chiar și atunci când părea singură? O privire furtivă în spatele ei dezvăluia doar umbra unui trecător grăbit. Nimic suspect. Totuși, acea senzație, acel instinct care îi spunea că nu era singură, se adâncea cu fiecare pas.

În fața sa se deschidea o poartă mare, grea, cu o inscripție ciudată gravată pe ea. Nu o văzuse niciodată până atunci, deși locul îi era cunoscut. „Ești pregătită?” – cuvintele pătrundeau adânc în mintea ei, de parcă erau rostite de o voce venită dintr-un loc îndepărtat. Ana știa că nu era pregătită pentru ceea ce urma, dar ceva o împingea să deschidă acea poartă.

Cu o mișcare lentă, dar hotărâtă, a apăsat pe butonul vechi de metal. Ușa s-a deschis cu un zgomot sinistru. În fața ei se întindea o sală vastă, întunecată, dar cu o lumină slabă care o îmbia să pășească mai departe. Împinsă de o forță irezistibilă, a pășit înăuntru.

Deodată, ușa s-a închis brusc în urma ei. Lumina se stinse instantaneu și tot ce simțea era o presiune uriașă în aer. „Va urma...” șopti o voce, dar nu știa dacă venea din interiorul minții ei sau din altă parte.