Ultimul dans.

2.Luminile din întuneric

Ana își adună curajul și încearcă să își liniștească respirația, dar nu reușește. Întunericul din jurul ei este tot mai adânc, aproape palpabil, iar aerul parcă o apasă pe piept. Pașii ei sunt singurul sunet pe care îl poate auzi, iar ecoul lor reverberază în tăcerea grea. Nu înțelege de ce a intrat aici, de ce a fost împinsă de o forță invizibilă, dar în adâncul sufletului său simte că nu mai există cale de întoarcere.

Cu fiecare pas, se adâncește în sala vastă, iar în fața ei se conturează umbre care se mișcă aproape imperceptibil. Însă nu este nimic mai real decât această senzație: cineva o privește. Ana se oprește brusc, iar gândurile i se tulbură. Aude o bătaie de inimă, dar nu este a ei. În jurul ei, pereții par să respire, iar aerul devine din ce în ce mai greu de suportat. Ceva se apropie.

„Ești aproape," șoptește o voce, de data aceasta mult mai clară, aproape tangibilă. Ana tresare și își întoarce capul, dar nu vede nimic în jur. Doar umbrele și tăcerea. Ceea ce o sperie cel mai mult nu sunt aceste umbre, ci sentimentul că nimic nu mai este sub controlul ei.

Pășește din nou, dar în momentul în care face un pas înainte, o lumină puternică o orbeste, iar o senzație de frică o cuprinde brusc. În fața ei, o ușă mare se deschide, dar nu în fața ochilor ei; în mintea ei. O imagine strălucitoare, imposibil de ignorat, i se impune cu forța unui vis. Este un loc complet diferit, un peisaj rupt dintr-o realitate paralelă. Peisajul este familiar, dar și complet străin. O pădure vastă, întunecată, care părea să vibreze cu o energie periculoasă.

Ana nu înțelege ce se întâmplă, dar simte că trebuie să meargă înainte. Că trebuie să urmeze acea viziune, chiar dacă nu știe ce va găsi acolo. Și în timp ce pășește mai departe, vocea reapare, dar de data aceasta este diferită.

„Alege acum... sau va fi prea târziu."

Inima îi bate cu putere în piept. Oare ce înseamnă acea alegere? Ce o așteaptă în acel loc necunoscut? Se întoarce să privească ușa prin care a intrat, dar nu mai este acolo. Lumea în care pătrunsese s-a schimbat brusc, iar realitatea pare că se destramă sub pașii ei.

În fața sa, drumul devine tot mai clar, dar și mai înfricoșător. Într-un colț al viziunii sale, o siluetă începe să se contureze: o prezență, impozantă și străină. Nu poate spune dacă este un om sau o umbră. Tot ce știe este că acea siluetă o așteaptă.

„Nu te teme," îi șoptește vocea. „Ești exact acolo unde trebuie să fii."

Ana nu știe dacă este pregătită, dar ceva o determină să înainteze, fără să mai privească în urmă. Fiecare pas o apropie de acea siluetă și, implicit, de adevărul pe care nu-l cunoaște încă.