Antagonism

Capitolul 3

Am inceput sa- mi revin din abisul in care am cazut iar gandurile au inceput sa-mi prinda contur . Era o liniste totala.

Am incercat sa ma misc iar din cauza durerii insuportabile ce mi-a patruns corpul nu am putut sa misc nici un deget. Atunci am incercat sa-mi deschid ochii, dar din cauza luminii puternice i-am inchis la loc iar atunci franturi din evenimentele petrecute cu puţin timp in urma mi-au aparut in fata ochilor.

Am deschis rapid ochii, privind in jur, dandu-mi seama ca nu ma aflu in camera mea ( logic , de unde atîta linişte la mine in camera) si am început sa ma panichez.

M-am dat cu chiu cu vai jos din pat, caci ma dureau picioarele si capul, si am inceput sa inspecţionez din priviri camera.

E o camera mare si alba in ea predominînd mirosul de pastile. Semana cu o camera de spital dor ca aici sunt mai multe paturi.

S-a auzit scîrţîitul unie usi , iar eu m-am dat cîţiva paşi mai in spate in timp ca gandurile mele pesimiste şi-au facut din nou simţita prezenţa.

Pe uşa a intrat o doamna imbracata in halat alb , presupun ca trebuie sa fie asistenta medicala iar cînd m-a vazut ca stau in picioare a venit inspre mine spunindu-mi :

- Draguţă, ce faci ìn picioare doreşti iar sa te apuce ametelile?, spune doamna facîndu-mi semn spre pat ca sa ma culc înapoi.
Eu am clatinat din cap.

- Unde sunt? Cum am ajuns aici? Care ameţeli? Şi cît e ora?, spun aducîndu-mi aminte de ore si ca trebuie sa fie deja tîrziu.

- Eşti la cabinetul medical, iar aici ti-a adus un coleg care a vazut cînd ţi-a stat rau si ai leşinat pe hol .Trebuie sa manînci diminiaţa, caci dejunul e una dintre cele mai importante mese ale zilei, caci vezi ce se poate altfel întîmpla. E aproape doisprezece amiaza, dar cum nu doreşti sa te culci înapoi, o sa-ti scriu un permis si-o sa mergi acum acasa sa te odihneşti , zice in timp ce scrie nuştiu ce pe o foaie.

Imi da foaia si spunînd ca sunt libera ,mi-am luat ghiozdanul care se afla linga patul in care m-am trezit apoi am si ieşit din cabinet.

Ce întorsatura,eu sa nu manînc dimineaţa sau la orșice masa a zilei e lucrul cel mai stupid care se poate de spus.

Deci el (baiatul misterios) care m-a adus aici (cine altcineva putea sa mai umble atunci prin padure cind lecţiile incepusera deja) trebuie sa-i fi spus scuza asta asistentei.

Cel puţin eu am scapat de dat explicaţii .

Ajunsa la dulapul meu,slava domnului ca am reţinut unde se afla (lucru extraordinar de rar) mi-am luat ce-mi mai trebuia din el si am ieşit din şcosla.

Slava domnului ca holurile erau pustii si elevii la ore, cel putin nu avea sa dau cu ochii de el aşa de curînd, chiar daca am nevoie de explicaţii iar curiozitatea ma roade pe dinauntru dar ma si înfricoşeaza puţin (puţin de tot, sua poate puţin mai mult ).

Tot drumul pîna acasa m-am gîndit la cele întîmplate azi, dea dreptul înfricoşator si straniu, iar acei ochi negri înca îmi mai bîntuie gîndurile.

În timp ce mergeam mi-am adus aminte de scrisul de pe incheietura care mai nu ma dus la moarte sigura , sau eu am fost aceea, cine o fi stiind.

Am fost asa de prinsa in gandurile mele c-am si uitat de el. Pe încheietura inca persista acel scris cu aceiaşi culoare de roşu aprins.

Între timp deja am ajuns in curtea casei. Înainte sa intru am acoperit scrisul de pe încheietura cu mîna cealalta iar în gand ma rugam ca nimeni sa nu fie acasa ca altfel aveam de dat o multime de explicaţii.