Antagonism

Capitolul 13

Nu am dormit bine. Nu am dormit aproape de loc!
Îl găsesc peste tot. Cum închid ochii el apare imediat. Când îi deschid, orce aş privi îmi aduce aminte de el. Îi pot simți mirosul pe ciarşafuri și degetele  pe piele. Nu ştiu când am adormit, știindu-l atât de aproape, desparțindu-ne doar două uşi.

După tot ce s-a întâmplat aseară cu ce față voi ieşi din cameră şi-l voi privi în ochi?

Vreau să încerc. Sincer vreau, dar nu ştiu unde e începutul şi unde ne aflăm acum.

Intensitatea privirii lui, zâmbetul amețitor, atingerea lui... Totul e atât de viu imprintat în memoria mea. Nu mi le pot scoate din cap.

Dimineața m-a întîmpinat cu o puternică durere de cap și în căutarea unei pastile am intrat în bucătărie.
Nici bine nu am înghițit pastila că am auzit zgomote la uşă. Când am deschis-o Max şi cu o domnişoară m-au întampinat zambitori.

După câteva formalități am aflat că domnişoară este prietena lui Max pe nume Marry. Nu au vrut să servească o cafea cu mine căci se grabeau la aeroport să întîlnească încă pe cineva.
M-au rugat să țin informația secretă.
Doreau să-i facă o surpriză lui Tony.

Când mă gândeam că ştiu totul despre verii mei şi acum îmi dau seama că nu e chiar aşa. E totuşi veața lor persoanlă şi au tot dreptul la intimitate.
Ca zălog pentru tăcere mi-au promis că vom merge la cumpărături după ce se vor întoarce.

Mi-am savurat în linişte ciaiul căci nu am găsit cafeaua.

Peste puțin timp şi ceilalți şi-au făcut simțită prezența.
Nimeni nu se certa sau cindănea.O atmosferă aşa plăcută sa raspîndit. În linişte priveam cu  toții televizorul când baieții sau întors de la aeroport.

La prânz ne-au anunțat depre un foc de tabară ce va fi organizat în această seară.

După mai puțin de două ore nu mă mai pierdeam în haine straine. Fericită şi cu multe sacoşe m-am întors cu Max la cabană. Pe ziaua de azi mi-a fost şi purtător de sacoşe şi şofer personal.

Mi-a promis deci nu a avut încotro, mai bine îşi ținea limba intere dinți. Norcul meu, pierderea lui.

Seara s-a facut un rug la care am fost invitați.
Focul creează o atmosferă magică împreună cu zăpada în această seară. Totul în jur parcă străluceşte însă frigul nu pleacă nicăieri.
Când s-au îngrămădit mai mulți, ne-am aşezat în jurul rugului şi am început a spune poveşti. Într-un final ne-am împărțit în grupuşoare. Majoritatea ne-am poziționat mai apropape de rug pentru a evita cât mai mult frigul. Edward şi Dylan nu au mers cu noi.

Pe la mijlocul serii frigul se simțea pînă la oase şi chiar dacă eram lângā foc amorțisem toată.
Am pornit pe o cararuşă prin padurea adormită pentru a-mi reveni.

S-a dovedit a fi o ideie nu foarte grozavă, dar când mi-am dat seama de acest lucru eram deja pe o cărare care nu îmi era cunoscută.
După câțiva pași am înțeles că m-am îndepărtat prea tare de rug iar copacii se întețesc pe măsură ce mă îndepărtez de intrarea în pădure.

Am decis sa mă întorc înapoi dar după câțiva pași ceva sclipitor mi-a atras atenția. La început am crezut că e vreo sticlă sau hârtie lucitoare care sclipește datorită luminii lunii.
Cu gândul că ar trebui să fiu undeva pe aproape de zona unde este rugul chiar dacă încă nu se vede și zgomote nu se aud am decis, din curiozitate, să mă apropii să verific ce sclipeșite pe copac.

Nu era nici hârtie și nici sticlă. Era ceva asemănător cu o bucată de metal înfiptă în lemn. La o inspecție mă apropiată zici că bucată de metal semăna cu un pandantiv. Si desigur când cioara vede ceva sclipitor nu poate rezista să nu și-l ia. Exact așa am făcut și eu.
Fără sa mă gândesc mult am încercat să îl scot din scoarța copacului. După câteva încercări eșuate am reușit să-l scot.
Nu aș fi reușit dacă nu găseam un petroi nu departe de copac. Sincere mulțumiri petrolului.

Nu știu pentru ce îmi trebuia să i-au pandantivul care era în fipt într-un copac.
Nici un om normal nu s-ar apuca să facă așa ceva. Dar cine a zis ca eu sunt normală? Și cui iar plăcea să fie? Mie nu. Încă o dovadă a nebuniei mele.

Două într-o seară iar dacă mă gândesc mai bine trei. Dacă penem la socoteală și această aventură în pădure.
Dar viața nu-i interesantă fără aventuri nu-i așa? O să-mi raspund la această întrebare imediat ce ajung în prezența companiei umane și nu a copacilor și zăpezii din pădure.

Am pus atent pendantul în buzunar fără al mai examina pentru că îmi îngheța mîinile de frig. Găsesc eu alt moment când o să fiu la cald și adăpost.

La un pas mai alert am pornit mai departe.
La un moment dat în fața mi-au apărut două poteci. Și nu țin minte nici pe departe pe care am pornit de la început.
Fulgii de zăpadă au reușit să-mi astupe urmele de mai înainte. Nu am mult timp să ma gândesc având în vedere temperatura de afară scade pe minut ce trece așa că am pornit pe poteca din dreapta cu speranța că este cea potrivită.

Nu după mult timp am înțeles că am făcut ce mai prosta alegere din viața mea. Înconjurată de copaci și cu zăpadă care se întețește nu mai înțeleg nici de unde am venit și nici încotro să o apuc.

Zapada a astupat cărările și totul pare la fel. Îmi vine să mă pun jos și să încep a plânge dar nu o să mă ajute să ies din această pădure blestemată.

Când frica și disperarea au început să mă înghită aproape complet, niște foșnete din spatele meu m-au făcut să încremenesc. De frica nici nu știu ce să fac.
Vocea mi s-a oprit în gât și nici un sunet nu vrea să iasă. Picioarele amorțite de frig mai mă abandonează și ele. Încet, fără mișcări bruște am întors capul și apoi restul corpului.

Este întuneric, chiar și luna nu mă ajută să deslușesc ceva în umbra copacilor. Și dacă vocea m-a părăsit în cel mai potrivit moment, nu mi-a rămas altceva să fac decât să aștept încordată următorul sunet, foșnet sau mișcare.

Din aceiași direcție să auzit scârțiitul zăpezii sub talpa unor picioare și doi ochi negri s-au întrezărit, abea deslușindu-se din umbra copacilor.

Instinctiv am făcut un pas în față.

Un amalgam de sentimente m-au copleșit. Începând cu recunoaștere, relaxare si bucurie.

Picioarele au început să meargă de unele singure apoi au avansat într-o alergare sprintenă și în următoarele secunde îmi îmbrățișăm salvatorul din toate puterile.

Bine că are reflexe bune și m-a prins. Brațele sale s-au încolăcit strâns în jurul meu, barba de o zi gadelandu-mi baza gatului. Mă simt fericită cum nu am mai fost demult.

Jur că nu mă mai aventurez degrabă în nici o pădure pe timp de iarnă și singură. Iar în viitorul apropiat în nici o pădure.

Am rămas îmbrățișați vreo câteva minute pînă că d într-un final el mă îndepărtat puțin doar într-atât ca să mă privească în față.

Cu două degete mi-a ridicat bărbia, ochii lui pătrunzători luându-i ostateci pe ai mei.

Acum poate să-mi zică ce vrea, indiferent ce ar face nu o să poate sa micșoreze bucuria de a fi găsită în momentul când avem cel mai mult nevoie, chiar daca asta nu o să mă scape de ce va urma.
- Poți să ma cerți, să mă ameninți, să țipi la mine cât vrei dar înainte de asta vreau să-ți zi--
Buzele sale au aterizat apăsat peste ale mele capturandu-le într-un dans ferm dar dulce si consumator care a devenit unul flamand în următoarele secunde.
Nu țin minte ce am vrut să zic, și în următoarele momente chiar și unde sunt.
La orice m-am așteptat însă nu și la un sărut.
Apoi mi-a mușcat buza de jos, căpătând un scancet din partea mea, și-a făcut agil loc printre buzele mele aprofundând sărutul.

Sărut care mi-a luat mințile.

Și cum ziceam că mă cheamă?