ERROR: Cine eşti?

Capitolul 2 - în care mă iau la bătaie cu directorul adjunct

A doua zi dimineaţă m-am trezit în pat. Eram îmbrăcat ca de obicei, logic, în pijamale. Părea o dimineaţă normală, dar ştiam că nu era. M-am ridicat şi, cu paşi greoi, m-am deplasat spre bucătărie unde am dat de Yun Hye. Stătea lângă aragaz şi pregătea cafeaua, ca în fiecare dimineaţă. Când m-a văzut, mi-a zâmbit şi a venit spre mine.

-Bună dimineaţa, somnorosule! a zis ea, strângându-mă în braţe. Ai dormit cam mult.

-Mult? Cât e ceasul? am întrebat-o eu agitat, ştiind că trebuia să merg la lucru în ziua aceea.

-E nouă dimineaţa, stai calm. Nu vei întârzia la lucru. Dar m-am mirat fiindcă de obicei te trezeşti devreme.

-Asta mă miră şi pe mine...

-Totuşi e normal să fii obosit. La cât ai stat azi-noapte să faci proiectele alea la birou...

Auzind acele cuvinte, m-am blocat. Eu nu făcusem niciun proiect noaptea trecută. Mă întrebam ce i-o fi venit să zică că am stat să fac proiecte când eu fusesem atacat şi răpit, iar de atunci nu mai ştiam nimic. N-am stat pe gânduri şi i-am cerut explicaţii.

-Yun Hye, stai puţin. Îţi aminteşti cumva când ţi-am zis ieri că voi sta până târziu să lucrez?

S-a uitat câteva secunde în gol, apoi a început să îmi zică tot ce îşi amintea.

-Da, îmi amintesc. Eram în pat şi citeam o carte, deci pe la miezul nopţii. Mă întrebam de ce întârzii şi chiar înainte să mă ridic şi să te sun, m-ai sunat tu. Vorbeai normal, deci cred că abia te apucai de proiecte.

-Şi.. îţi aminteşti ce ţi-am zis?

-Doamne, Hyun! Pe bune, nici asta nu îţi aminteşti? mi-a aruncat o privire răutăcioasă şi şi-a pus mâinile pe şolduri.

-Te rog, Yun Hye, chiar nu îmi amintesc!

Faţa ei s-a albit deodată. Probabil era un şoc pentru ea să îi zic că nu îmi amintesc ceva, având în vedere că aveam o memorie de elefant. Nu ştiam ce să fac în acel moment. Să o mint şi să mă prefac că am vrut doar să îi testez memoria. Asta sau să fiu sincer cu ea şi să îi zic că nu îmi amintesc ce s-a întâmplat noaptea trecută.

-Yun Hye...

S-a uitat îngrijorată la mine. M-a apucat de mână şi mi-a strâns-o mai puternic ca niciodată. Nu îmi mai făcuse asta până atunci. Era prima dată când mă ţinea aşa de mână. De obicei eu o strângeam, dar de data aceea, ea a făcut-o. Nu a fost ceva normal. Cu siguranţă nu a fost, am simţit asta din clipa în care mi-a atins pielea. M-am mai uitat o dată la ea, apoi i-am zis tot ce trebuia zis.

-Yun Hye... Nu vreau să crezi că am înnebunit, însă aseară...

-Aseară ce? Aseară ai lucrat!

-Yun Hye...

Cu lacrimi în ochi m-a strâns de tricou şi a început să dea cu pumnii şi cu palmele în pieptul meu. Sigur îşi dăduse seama că ceva nu era bine cu mine. Deloc bine.

-Nu! Jong Hyun, spune-mi te rog! încerca ea să îmi vorbească printre lacrimi. Spune-mi că ai fost la lucru, spune-mi că ai muncit, de asta nu ai mai ajuns! Spune-mi! îmi zicea toate acestea sughiţând şi plângând incontrolabil.

-Yun Hye...

Nu am mai rezistat şi am început şi eu să plâng. Trebuia să îi zic ce s-a întâmplat. Trebuia să o avertizez în legătură cu orice s-ar fi putut întâmpla din acel moment. Trebuia să ştie de acei bărbaţi. Trebuia să ştie şi că Ki Hyun putea fi în viaţă. M-a privit în ochi şi mi-a întors capul într-o parte. Ridicându-mi bretonul, a dat de rana pe care mi-o provocase bărbatul de seara trecută cu pumnii săi duri. Mi-a mângâiat tâmpla şi, observând că icneam de fiecare dată când o atingea, alte lacrimi i-au invadat ochii. S-a aşezat pe scaun şi şi-a şters uşor ochii.