M-ai întrebat, copile, cine suntem
Și mitul fericirii de-i real,
C-ai auzit tu bârfe nefondate
Scrise de maniaci prin vreun ziar.
Cosmogonii prea necurate
Ți-au îndrugat prin crezul lor nebun,
Că-ți este scris-o viață de păcate,
Ești blestemat...tu n-ai cum sa fii bun!
Că ești proscrisul planului divin
Și nu-i pădure fără de uscat.
În van visezi iubirea- e doar chin
Biet suflet trist...ești condamnat!
Și i-ai crezut atunci, la vremea 'ceea
Ca azi să-mi bântui rătăcit,
Fiindc-ai simțit cumva minunea
De care atâta mi te-au tot mințit.
Înger căzut, nu-i utopie
Iubirea ne hrănește doară!
Ești muribund...nu simți că-ți este sete,
Căci cum cupa ta-i atât de goală...?
Nu simți un spin adânc în suflet,
Citind durere-n ochi sărmani?
Sau milă când la orice umblet
Vezi frații devenind dușmani?
Nu simți un junghi lovind în atrii
Când vezi o mamă lăcrimând?
Când vezi plângând în pat bolnavii,
Cerșind salvare Celui Sfânt...?
Nu-ți vine să lovești destinul
Când vezi pe alții cum lovește?
Gonind pe bidivii suspinul
Când nici prin minte nu ți-ar trece...
Nu-ți place inimi să vezi frânte
-Cum și a ta cândva a fost-
Și nici cuvintele-ascuțite
Ce rănesc oameni fără rost.
Nu poți zâmbi când vezi copii
Dormind flămânzi și-nfrigurați,
Nici să mai crezi în vreo speranță
Când tinerii devin sinucigași.
Știi că ți-e sete de iubire
Când ești străin în lumea ta,
În clipe de tristețe pline
De nimeni nu te-ar consola.
Știi că ți-e sete de iubire
Atunci când vrei să-ntinzi o mână,
Când îi zâmbești unui copil,
Când arunci păsărilor grână...
Atunci ți-e sete de iubire
Când vrei să vezi în alții fericirea,
Și-n cel mai mic și naiv zâmbet
Tu cauți pacea, mângâierea.
Ești minunat, nu-i crede orice-ți zic!
Și lasă răul în trecut, copile,
Fiindcă noi suntem dumnezei...
Și ne hrănim doar cu iubire!
