Izvor al poeziei,amurg scânteietor,
Lumina ta cea blândă mă-nvăluie usor,
Adie printre ramuri mângâietor un cânt,
Reliefând magia vărsată pe pământ.
Iregulată viața-mi prin față-mi se destinde
Și grija pământească încet-încet se stinge
Ce ireal e totul,iluzie îmi pare
Când luna mă privește așa fermecătoare...
Albastru e tot cerul,el,muza mea loială,
Iar norii strălucesc într-o lumină pală,
Nu-i nicio stea, și totuși le simt pe toate aici,
Aud greieri cântând,valsează licurici...
Oh,noapte,noapte sfântă,ce dulce-i gustul tău
Și ce mireasmă fină mă-mbată amețitor,
De mă obligă crunt să-ți scriu eu serenade,
Dar nu mă plâng deloc,sunt bine-meritate!
Îmi joacă peste creștet un stol de rândunele
Zglobiu naivul zbor,mă simt una cu ele
Mă uit apoi în jos,zăresc niște furnici
Ce s-au oprit din muncă,privesc la rândunici.
Mi-e frig ,dar nu mă las,nu pierd eu astă seară,
Însă mă prinde somnul,privirea mi-e neclară,
Genunchii se-ncleștează și visele mă trag,
M-ajunge oboseala...mă simt înconjurat!
