Lacrimosa (Carte completa)

Adio

             Înainte de toate, vă recomand să porniţi muzica pe care am pus-o! Dupa parerea mea, se potriveşte destul de bine cu ceea ce aduce acest capitol. Lectura plăcuta! :)

         

           Îmi pieptănam cu grija parul blond nisipiu, aşa de moale...mirosind a trandafir roşu. Daca mirosul florii se gaseşte în parul meu, atunci ţepii acestuia unde sunt? Şi nu dupa mult timp înţeleg ca durerea interioara, care pana acum pentru mine era inexplicabilă, este provocata de plecarea lui K, la nivel obtuz fiind ţepii. Vara, anotimpul vietii, al tineretii, bate la uşă, odată cu moartea iubirii noastre-plecarea lui. Nu vreau să recunosc asta, dar el a fost cel mai rau lucru care mi s-a întamplat. Un "fiu risipitor", o enigma...

              "Mă voi întoarce..." - acestea sunt cuvintele lui ce îmi rasuna în cap într-un mod obsesiv, ca o melodie proasta de care nu mai scapi...Umbrele cenuşii ale trecutului nostru ma urmaresc în orice moment, vreau sa scap din lanţurile spatelui timpului! Şi sa ies afara...unde ma va învalui caldura sfântă de la soare.

              Mă aflu in faţa oglinzii ovale din camera mea pe un scaunel, iar halatul de matase alb îmi învaluie trupul, mângâindul fin, iar stropii parfumului udă gâtul odata acoperit cu saruturile lui calde, umede...

             Aleg să mă îmbrac într-o rochie albă, până la genunchi, cu bretele, iar parul, care odată îl lăsam desfacut în prezenţa lui, acum îl prind într-un coc elegant...pieptul alb îl acopăr cu un şir de perle. Am o privire serioasa, rece, care îmi dezvaluie, inevitabil, starea de acum. 

               De ce sunt cu inima aşa de îngheţată?! Eu nu eram aşa...m-a schimbat toata aceasta experieţă, nu pot aprecia dacă în bine sau în rău. 

                 Şi îmi e teama.

                 Îmi e teama de necunoscut, de ceea ce se va întampla...îmi e teamă că nu se va mai întoarce. Pleacă, iaraşi, într-un mod enigmatic...el însuşi este o enigma pentru mine. Dar, poate e mai bine asa...plâng azi pentru a râde mâine. 

                  Este vineri, ora 11:15, iar taxiul mă aşteaptă în faţa casei. Îl rog pe şofer să mă ducă la aeroportul din Otopeni, cât mai repede, acolo mă aşteaptă el. Drumul spre locul de adio mi s-a părut foare lung, chinuitor, infinit...Traficul cotidian, caldura sufocanta, dar mai ales emoţiile care îmi consumau energia pentru nimic mă apsau, mă făceau să dau din picior din ce în ce mai tare, iar inima îmi pulsa cu o mai mare forţă care îmi spargea pieptul. Mă tot gandeam...ce să îi spun, ce să nu-i spun...ce să fac? Încotro să mă uit? Şi unde mă îndrept?...

                   Ajunsă în faţa uşii unde scria "Plecari", trag aer în piept şi paşesc cu o uşoara nesijuranţă în aeroport. Am stabilit cu cateva zile înainte că ne vom vedea în faţa casei de bilete la ora 12:00. Era deja 12 şi 5 minute şi el nu era. Voiam să îl sun, dar m-am gandit că poate este ocupat cu lăsarea bagajelor de cală...cu check-in-ul. Dar timpul trece, iaraşi sunt topita de acesta, mă arde, aşa cum ceara este. 

                  Privesc lumea grabita, veselă, tristă...unii pleacă într-o călătorie de afaceri, alţii în vacanţă în nu ştiu ce staţiune scumpă, dar mai sunt şi situaţii când oamenii pleacă pentru că aşa trebuie sa fie, pentru că ăsta le este destinul tragic...poate? Pleaca, lăsând în urma bucaţele...cioburi ce, daca le iei în mână şi le vei strange umpic, te vor tăia fără mila. 

                  Dintr-o dată am simţit o mână aşezându-se pe talia mea şi mă întorc brusc, rupându-mă din visul realitaţii. Era K.

                   -Credeam că nu mai vi! spun eu cu o voce seacă.

                   -Scuză-mă că am întarziat, dar a fost aglomerat, dar am venit pentru că ţi-am promis. Dar într-un sfert de ora trebuie să merg spre avion.

                   Un sfert de ora...atât de puţin...

                 Era şi sora lui mai mica cu el, Brigitte, o fetiţă de numai 9 ani, o scumpete cu parul roşcat şi ochi verzi, pistruiata, cu un ten foarte alb. I-am zâmbit, aceasta m-a îmbraţişat cu mare drag, noi chiar ţinem una la alta. 

               Clepsidra se scurge aşa de repede, doar câteva minute pâne ne vom spune adio, dar asta nu va fi sfârşitul.

                     Ne uitam unul în ochii ceiluilalt, ne priveam insistent, încercam să îi descifrez privirea, dar îmi era imposibil, nu îmi mai spunea nimic...nu ştiam daca este regret, daca este bucurie, daca este tristeţe sau alt sentiment atât de bine ascuns. Mi-a luat uşor capul în mâinile lui mari, puternice şi mi-a dat un sărut...rece...scurt...ultimul. 

                      Şi m-am abţinut să nu plâng în timp ce îmi dădea o ultima îmbraţisare. Mâinile noastre s-au desprins, el a facut paşii spre o alta viaţă, dar eu am răms în acelaşi loc.

                   -Astrid, ai grijă de tine, te voi căuta când voi ajunge la matuşa mea. Te iubesc!

                   -Cu bine, dragul meu...

                  Şi se îndeparta...nu a mai întors privirea...pleca...lăsându-ma aici, singură, fără ajutor, fără apărare...

                    Acasa m-au dus părinţii lui, aceştia s-au comportat acum amabil cu mine, nu prea mă suporta, dar nu ştiu de ce...poate că sunt prea visatoare, poate prea melancolica pentru fiul lor ?

                  Şi, în fond, ne vom revedea, acesta a fost doar un alt obstacol, nu este capatul lumii, viaţa merge mai departe indiferent de situaţie...

                  Ceva mă apasă...

           Deci, am revenit cu penultimul capitol din prima mea lucrare de pe wattpad! În curand voi publica şi urmatorul capitol, adică epilogul. Nici eu nu ma aşteptam să se finalizeze aşa, la început aveam cu totul şi cu totul altceva în minte, dar iată că aşa a fost să se întample. Poate veţi fi surprinşi, dragi lectori, de finalul lucrarii mele...sau poate nu! Vom vedea!

            Vă promit că în curând voi publica şi ultimul capitol, dar până atunci, numai bine!

             LiyyzCord