The murderer

Capitolul 5

„Crimele au fost înfăptuite cu brutalitate, victimile fiind torturate până la ultima suflare. Medicii legiști ne-au informat că trupului neînsuflețit al lui Walter Jones îi lipsește ficatul, iar al Annei Morgen, inima."

Kristen și-a înăbușit cu greu un suspin silențios, și lăsându-și spatele pe spătarul canapelei, a adoptat o poziție puțin mai relaxată, în timp ce privea încruntată ecranul lat al televizorului. Pe toate posturile, lumea vorbea ridicol de mult despre crime, adoptând tonuri enervant de grave si măsurate, de parcă nu ar fi fost cu toții conştienți de ce s-a întâmplat. De parcă nu aveau cu toții frica deja impregnată în sânge. Era sigură că Noah, pe oriunde s-ar fi aflat, se simțea destul de ușurat. Mai văzuse astfel de manifestări la tribunal, când tatăl ei lucra la investigații – inculpații sufereau mai mult din cauza secretului, când se simțeau amenințați și se întrebau când o să fie dați în vileag, presați de necesitatea de‐a apăra o minciună față de miile de atacuri ale adevărului.

Îi era teribil de greu să urmărească un astfel de caz, în care judecătorul avea deja toate probele – vinovăția acuzatului, dovada, poate deja chiar și verdictul, doar confesiunea lipsea, era zăvorâtă undeva înăuntrul inculpatului și oricât s‐ar fi străduit detectivii, nu reușeau s‐o scoată de acolo. Acum, singurul lucru pe care îl mai puteau face investigatorii era să smulgă acel „da" de la el, ca pe un cârlig din carnea care opunea rezistență.

Ori asta, ori Noah era într-adevăr nevinovat, iar toți reporterii erau idioți.

Bruneta s-a ridicat încet de pe canapeaua extensibilă, destinzându-şi oasele amorțite şi întânzindu-şi brațele, alungându-şi forțat uşoarea stare de indolență în care căzuse. Nu voia să-şi mai permită să se mai agaseze în felul acela, ori să ajungă pradă unei depresii degenerative, care i-ar fi măcinat întregul psihic depravat. În ritmul acela, ar fi ajuns prea curând să aibă şi ea nevoie de un psihoterapeut enigmatic, asemenea lui Jolie. Avea nevoie de un stimul, de o activitate, ceva banal cu care să-şi ocupe timpul. Aproape involuntar, şi-a tras pe ea un hanorac albastru, cât să nu-i fie frig, apoi a ieșit rapid din casă, încuind ușa în urma ei. Tocmai îşi amintise ceva.

Cu pași grăbiți, a traversat scuarul și s-a oprit în fața casei Minei, aflată în celălalt capăt al străzii. Și-a ridicat mâna în aer, bătând în ușă de câteva ori, iar după câteva secunde, aceasta s-a deschis, dezvăluind silueta unei femei tinere, cu păr platinat; mama Minei.

— Te pot ajuta cu ceva, scumpo? a întrebat ea, afișând un zâmbet larg pe chipul său palid, în formă de inimă, cu pomeți ridicați și ușor îmbujorați.

— Mina e aici? a spus Kristen, zâmbind la rândul ei. Surâsul doamnei Russell era mereu atât de leal, încât se simțea constrânsă să-i răspundă la fel.

— Îmi pare rău, a plecat în urmă cu câteva minute la magazin. S-a întâmplat ceva? a întrebat mama Minei, pe un ton nonșalant.

— Nu, nu s-a întâmplat nimic, a răspuns fata, scuturându-și ușor capul. I-am împrumutat Minei o pereche de pantofi acum câteva zile, și mă gândeam dacă mi i-ar putea da înapoi. Am nevoie de ei.

— Desigur! a spus femeia, sporindu-și zâmbetul radios. O poți aștepta înăuntru, cu siguranță nu va mai sta mult, a adăugat imediat, invitând-o pe Kristen în casă.

Ajunsă în camera Minei, Kristen a închis ușa în urma ei și și-a rotit rapid privirea prin jurul încăperii spațioase, cu pereți pictați. După ce a pierdut câteva minute căutând o cutie albastră de pantofi, s-a așezat pe vine și s-a uitat sub pat, iar pe fața ei s-a conturat urma unui zâmbet, observând-o acolo, înghesuită printre alte obiecte lăsate neglijent pe podea. Și-a întins mâinile și a apucat-o, trăgând-o afară, apoi și-a plimbat ușor mâna pe capac, ștergând stratul străveziu de praf care s-a depus pe el.