The murderer

Capitolul 7

Jolie a împins ușa batantă din sticlă, înciudată de propria irascibilitate, apoi a coborât energic cele două rânduri de scări exterioare și și-a continuat drumul pe trotuarul îngust, de catran. Vitrinele de pe marginile aleii erau închise, obloanele caselor trase, doar magazinul de instrumente muzicale şi chioşcul de ziare rămânând deschise. În faţa bistroului Chiez Ley, proprietara, doamna Morley, spăla trotuarul cu o găleată de zinc după ea, ca o acuzaţie tăcută la adresa unei după-amiezi liniștite de sâmbătă.

Când cele două au trecut una pe lângă celalaltă, privirile li s-au întâlnit, lipsite de expresibilitate. Pentru o secundă ameţitoare, Jolie s-a simțit ca şi cum ar fi fost țintuită de o axă premeditată, iar un sentiment de singurătate, de pericol, i-a alunecat topit în sânge. Încercând să pară calmă, și-a întors privirea şi și-a încetinit paşii înainte să ajungă la capătul străzii, unde trebuia să parcurgă curbura la stânga, pe o altă alee împrejmuită de pomi.

Suburbiile se întindeau la marginea Redwood-ului, anexate de orașul adiacent. Intrarea era reglementată de o placardă din piatră, ce semnaliza o interdicție pentru cei care nu locuiau acolo, iar numele cartierului privat "Charlotte" era gravat în litere de tipar. Casele victoriene cu două etaje erau dispuse pe marginile străzilor, cu peluze spațioase și parcări private, ascunse de copacii înalți și vegetația bogată.

Adolescenta a trecut pe lângă tufele de palmieri ce îngădeau aleea pavată din curte și s-a oprit în dreptul ușii, descuind-o. Când a intrat în casă, a putut auzi unul dintre ultimele tonuri ale telefonului fix din sufragerie, așa că s-a îndreptat rapid într-acolo, ocolind canapeaua și oprindu-se în dreptul mesei de cafea. Între timp, aparatul deja se oprise din sunat, așa că s-a aplecat și a privit ecranul incorporat în suportul receptorului, pe care scria Un apel pierdut. Fata s-a încruntat – în mod normal, ar fi trebuit să fie afișat și numărul celui care a sunat. A apăsat pe tasta de Reapelați, iar după al treilea ton, cineva i-a răspuns.

— Alo? a întrebat ea, cu o aparență de autenticitate în întrebare.

— Jolie, tu ești? o voce groasă, falsată, a răsunat în timpanul ei, iar întregul corp i-a încremenit sub tonul ușor surprins. Bună, scumpa mea, a continuat glasul infam, adaptând o nuanță prefăcută de prestanță, pe același timbru răgușit. Mă tem că am vești proaste pentru tine.

Calmitatea impusă a cuvintelor, accentuată de o persiflare vădită, şi-a infiltrat agonia în mintea fetei. O tulburare generală, bruscă şi violentă, i-a înghețat funcțiile organismului, provocându-i un calculat dezechilibru psihic. O senzație sinistră de ariditate i-a cuprins gâtul, sensibilizându-i corzile vocale. A încercat să-şi simtă vocea, dar glasul i se uscase subit.

Îl auzea. Îi auzea respirația regulată, impulsionată, cu o claritate aproape diabolică. Dar era incapabilă să reacționeze. Neuronii ei se concentrau pe un singur gând, pe o singură concepție, o singură durere atroce.

— E mort? temerile fetei au îndrăznit să prindă un contur şi să se audă vibrând în timpanul necunoscutului. Conştientiza că frica îi era inutilă. Îşi exersa stângaci puterea de autoconvingere, căutându-şi un semn de care să se agațe. Încerca să evalueze şansele ca fratele ei să fie în viață, cu o liniște pedantă.

— Ai primit cutia de bijuterii de la mine? a adăugat el, total distras de întrebarea fetei. Sper că ți-a plăcut mesajul, l-am scris cu sinceritate.

— E mort?! a urlat adolescenta, pierzându-și brusc controlul asupra impulsurilor. Degetele i s-au încleștat pe telefonul din plastic, aproape spărgându-l sub nervozitatea nestăpânită.