Free

Cap 14

- Dylan. Dylan. Hei, trezește-te.
- Uh, ce? Spun și ma frec la ochi pentru a vedea mai bine.
- Trebuie sa mergi acasă. Nu mai poți continua asa, o sa te îmbolnăvești.
- Ce? Nu! Dacă se trezește? Vreau sa fiu aici. Protestez eu
- O haide frate. Cu toți știm că--
- Nu! Nu e adevărat, se va trezi, o sa vedeți! Spun eu infingandu-mi mâinile în gulerul cămășii lui. Ce naiba, parca nici nu vreți sa se trezească!
- Hei, calmează-te! Nimeni nu a spus asta, Doamne ferește!! Spune el și îmi îndepărtează mâinile de la gatul lui. Măcar mănâncă ceva. Adaugă apoi iese din salon.
Mi-am întors privirea către patul ei și mi-am pus mâinile în cap, strângând din dinți încercând sa ma abțin din a plânge.
Eu eram singurul optimist. Eu eram singurul care stătea lângă patul ei zi și noapte. Eu eram singurul care o iubea cu adevărat. Și eu eram singurul de care ea voia sa se îndepărteze. Îmi doresc sa se trezească. Îmi doresc atât de mult sa se trezească încât am început sa vorbesc de nebun cu ea.
Dacă nu se mai trezește, ma jur ca tot voi fi împreună cu ea cumva.
În tot acest timp am ignorat-o și îmi pare foarte rău pentru asta. Îmi pare rău că atunci când am avut ocazia sa fiu cu ea nu am știut cum sa ma comport cu ea. Îmi pare rău că am făcut-o sa sufere de fiecare data când o evitam la școală. Îmi pare rău că nu sunt îndeajuns de bun pentru ea. Îmi pare rău că s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
Dar nu îmi pare absolut deloc rău că am cunoscut-o. Nu îmi pare rău pentru niciun sărut pe care l-am împărtășit. Nu îmi pare rău pentru nicio clipa pe care am împărtășiți cu ea. Nu îmi pare rău că m-am îndrăgostit de ea. Absolut deloc.
Deși a fost o perioada scurta, eu chiar sunt mândru ca am trecut prin asta. Deși ne certam din mai nimic, împăcarea era cea mai dulce. O iubesc. Și vreau sa știe și ea asta. Și sper sa înțeleagă ca plecarea mea din viata ei e pentru ca o iubesc și nu vreau sa o mai facă sa sufere. Vreau sa știe asta.
Mi-am șters lacrimile și mi-am tras nasul. M-am așezat pe scaunul de lângă patul ei și m-am uitat la ea. Fata ei era mai alba ca niciodată. Buzele ei aveau nuanța unor vișine stricate, un fel de rosu închis dar nu foarte. Parul ei castaniu era acum împrăștiat pe suprafața albă a fetei de pernă. I-am luat mâna într-a mea și am sărutat-o, apoi am sărutat-o delicat pe buze, ca pe un trandafir ale cărui petale sunt gata sa se scuture.
Mi-am așezat capul pe pat și am închis ochii, ținând-o încă strâns de mana. Stomacul îmi punea probleme și simțeam ca leșin.