The perks of being Lost

Drumul

      Doare asa de tare sa vad cum prietenele mele cele mai bune nici macar nu țineau la mine. Totul a fost o gluma. Un joc pentru a se amuza si pentru a deveni mai populare. Nu       m-am  simțit niciodata asa de rau cum m-am simțit acum.
    Eram la o pensiune. Stăteam întinsa pe pat cat Dylan s-a dus prin împrejurimi sa imi cumpere niste medicamente. Începeam sa răcesc.
   Mi-am amintit de coșmar, de cum ma Ucidea încet si au apărut ele in viata mea făcând totul mai bine, iar acum au plecat. Fiecare pe drumul ei. Mi-au spus foarte clar ca pot sa plec si ca nu a fost, nu e si nici nu va fi nevoie de mine in viata lor!
   Le-am facut pe plac. Am plecat si nu ma mai întorc niciodata.
     Am citit vechile noastre conversații, am început sa rad pentru ca erau asa ciudate si dupa am început sa plâng pentru ca știam ca o sa imi fie dor de ele.
     Trebuie sa ma adun. Sa imi revin. Il am pe Dylan langa mine care ma iubește asa cum sunt.
     Chiar atunci intra pe usa si imi spune:
     -Buna pui! Uite! Ia astea!
  Imi da un pumn de pastile si un pupic pe frunte.
    - Ma duc sa iti aduc ceva sa mănânci dupa vin si discutam despre tot, ok?
    -Sigur. Te iubesc mult!
    -Si eu!
  Pleacă.
   Am vazut acea usa cum se închidea. Povestea mea cu fetele era clar terminată. Imi trebuia un început. O schimbare. Iar aceasta schimbare urma sa vina cu niste mâncare si susținere dintr-un moment in altul.