Povestea unei povesti

5

De când o stia,si o stia de mult timp,nu întârziase atât de mult. Trecusera deja 2 ore si încă nu venise. Putea măcar sa dea un telefon. Măcar sa nu il mai tina deschis,ca sa o poată suna el. Dar nu,ea prefera sa il lase îngrijorat,si sa-si creeze tot felul de scene in minte despre ce s-ar fi putut intampla cu ea. Si nici una nu se termina prea bine.

De când a ajuns în fața usii de la intrarea în sala si a vazut ca e închisă, Radu e îngrijorat pentru micuța lui campioană. De obicei ea ajungea înaintea lui si isi făcea încălzirea.
Dar Andreea nu a aparut încă si cu cat timpul trece,cu atât îngrijorarea e mai mare.

-Sigur nu ti-a zis nimic?continua sa il întrebe asta pe Tudor încă da când ajunse. Nu ii plăcea Udi. Suna ciudat,după parerea lui.

-Este cel putin a 5-a oară când ma întrebi si a 5-a oară când iti spun ca NU! Mai las-o sa respire. Poate nu a avut chef de antrenamente azi.

-Tu nu o cunosti. Patinajul e viața ei. Nu are cum sa nu aibă, pur si simplu,chef. Plus ca mi-ar spune daca nu ar veni. Stie ca-mi fac griji pentru ea.

-Dar de ce? De ce iti faci atâtea griji? E fata mare,se descurcă.

-Vezi ca nu înțelegi? Mai bine las-o balta.

-De ce nu-mi spune nimeni nimic?

-Ti-am mai spus. Când va fi pregatita iti va spune ea. Acum, mergem la ea acasă sa vedem daca e bine.

Din perspectiva Andreei

Am simtit de multe ori durere. Când eram mica mai cadeam pe patinoar,ma mai juleam,zgariam. Dar nu erau dureri prea mari.
Apoi a murit tata. Atunci simtisem cea mai mare durere de pana atunci. Il iubeam,poate mai mult decat pe mine însămi. El ma înțelegea. Mereu când plângeam din diferite motive,el era alături de mine. Ma îmbrățișa si-mi spunea ca totul va fi bine. Ca mereu vă fi acolo pentru mine.
Când implinesem 6 ani,tata mi-a dat cadou o coronița de mireasa. Mi-a spus ca o voi purta la nunta mea si ca el va fi acolo sa ma conducă la Altar.

Dar a plecat un an mai tarziu. Iar atunci când era pe patul da spital, mi-a spus " când vei merge spre Altar,sa porti coronița, si sa te gândesti la mine. Eu te voi privi da Sus." apoi a murit.
Apoi m-am apropiat mai mult de sora mea. Eram cele mai bune prietene. Ne vorbeam despre tot si ne spuneam orice secret.
Intr-o zi,insa...
Gândurile mi-au fost întrerupte de doctorul care tocmai a intrat în sala de asteptare.

-Mama dumneavoastra s-a trezit. Puteti merge la ea.

-Multumesc,domnule doctor.

-Mama? spun după ce intru în camera de spital care nu pare prea primitoare. Te simti bine?

-Da,draga mea. Unde sunt?

-Ai avut un atac de cord si matusica Marieta te-a gasit la timp,slavă Domnului,si a chemat o ambulanță.

-Si tu da când esti aici?

-De ieri seara. Cum am ajuns acasa,matusica mi-a spus ce s-a intamplat si am venit cât de repede am putut.

-Draga mea, trebuia sa te duci acasă. De ce nu ai plecat?

-Mama. Tu esti singura care mi-a mai rămas. Cum puteam sa te las singura. lacrimile îmi brazdau obrajii deja,numai uitandu-ma la ea.
Singura care mi-a mai rămas pe aceasta lume,pe un pat de spital.

-Oh,Andreea. Nu plânge! spune si ma arunc în brațele ei.

-Cum as fi putut sa te părăsesc? repetam întruna cu o voce atât de stinsă,încât nici nu credeam ca era a mea.

M-am retras din îmbrățișare încă plângând si m-am uitat în ochii ei rosii. Si ea avusese parte de mai multa durere decat as fi avut eu vreodată. Arata mai obosită decat fusese in toata viața ei. Nu mai puteam sta acolo. Era prea trist.
Am iesit pe usa plângând in hohote si m-am dus unde am vazut cu ochii.
La un moment dat,nemaivazand nimic,m-am lovit de cineva.

-Andreea,esti bine? Nu mai plânge,te rog. Va fi bine.
Tudor m-a îmbrățișată strâns si eu i-am raspuns. Nu-mi păsa ce cauta aici,nu-mi păsa de unde stie de ce plâng, tot ce îmi păsa era ca el era acolo, alaturi de mine, si ma strangea in brate pe podea, unde toata lumea ne privea, dar el nu-i baga în seamă.

Nu conta ca il cunosc doar de o zi,nu conta ca nu il cunosc aproape deloc. Nu. Tot ce conta acum era ca insfarsit simțeam ca am un prieten. Care sa-mi fie alaturi când am nevoie de el.

________________

Nu ma bateti! Am promis ca o sa-l fac mai interesant. Dar nu va temeti,o sa fie mai bine.

În fine. Va multumesc mult,oameni minunați care-mi citiți cartea. Nici nu va închipuiți ce mult inseamna pentru mine.

Love ya,
Emilia.