Povestea unei povesti

11

Pozele. Mereu a crezut ca pozele sunt niste amintiri palpabile. Pur si simplu iei una in mana si mii da amintiri si momente in care erai fericit iti apar in minte.
Mereu crezuse si ca rostul real al lor este sa te încurajeze. Luai o poza in mana, cu tine de când erai vesel, intr-un moment greu si iti aminteai ca ai fost cândva si asa. Zâmbitor si fericit Iti aminteai ca nu vei rămâne trist si deprimat veci. Îți aminteai ca vei avea sa redevi vesel cândva. Si atunci vei face o alta poza la care sa te uiți în alte momente grele.

Acesta era adevăratul rol al pozelor.

Dar un alt lucru minunat era cum ca ceva atât de mic si părând atat de neinsemnat pentru alta persoana era atât de important pentru alta. Asta o facea pe Andreea sa-si amintească cât de diferiți sunt oamenii, niciunul la fel. De aceea, s-a hotărât sa nu-l judece pe Tudor pentru ca fiecare are momentele sale de slăbiciune. Se pare ca al lui se transformase intr-un an.

Andreea alunga toate gândurile rele din minte si se scula din pat, punând rama fotografii in care ea zambea cu gura pana la urechi alaturi de toata familia, de când încă erau împreună, fericiți, pe biroul ei si ii scapa un mic zâmbet abia vizibil, ca o linie subțire trasată pe o foaie de hartie. Mereu i se asternea un zâmbet trist si melancolic pe fata când vedea acea poza.
"Intr-o zi, voi fi din nou fericita alaturi de cineva special", se gândea ea.

Trecuse o saptamana de la concursul pe care fata aceea, Nicole, il câștigase pe nedrept, după cum spunea si Tudor. Se pare ca în vremea in care acesta era dispărut, iar ea astepta cu sufletul la gura sa apara, băiatul vorbea cu un alt participant care văzuse ca Nico dăduse mită la trei dintre juriști, iesind pe locul III. Ea si Tudi erau pe locul II, aflând asta după ce dădusem si proba individuală.

Deja se saturase sa caute dovezi cum ca ar fi făcut asta. Singurul martor, participantul care văzuse totul, era partenerul lui Nicole, care avea sa meargă cu ea mai departe, si chiar daca nici el nu o plăcea, nu putea sa riste, asa ca nu avea de gand sa dea vreo declaratie, ba chiar vroia sa ii oprească pe cei doi din cercetări, după ce isi dăduse seama ca făcuse o greseala.
Se pare ca aveau sa meargă mai departe cu încă doua perechi, dintre care una nu stia ce era aceea FairPlay, iar cealalta echipa era formata din cei mai buni patinarori juniori ai Rusiei. Era aproape imposibil sa castige!
Dar Andreea alungase acest gând de cum începuse pregătirea pentru etapa a II-a a concursului. Isi pusese în gând sa fie putin mai optimistă în mai multe privinte, cum ar fi trezirea surorii sale din comă. Inainte, isi spunea mereu ca era imposibil sa se întâmple asta, dar, după ce o convinsese pe mama sa s-o lase s-o vadă( ea mereu schimba subiectul când se aducea vorba de asta, dând de inteles ca nu prea dorea sa-si vadă fiica pe un pat de spital, în comă de 5 ani) acum doua zile.
În acea clipa, în care o văzuse pentru prima data după mult timp, se simțea de parca inima ii căzuse undeva pe jos si se rostogolise sub un pat, unde era frig si rece. Ii auzea respiratia, care era mult prea greoaie si a încercat sa rostească niste cuvinte, în speranța ca sora sa o putea auzi de... unde era. Dar orice sunet incarca sa scoată, era de parcă se blocau undeva pe drumul spre gura. Isi promisese sa fie puternica, asa ca mai rămăsese plângând la capul surorii sale si apoi pleca tot plângând.

Era atât de sătulă de tot. De lacrimi, de tristete, de durere, de dor.
Dor de Stefan, de Ilinca, de tatăl sau, de vremurile când nu avea nicio grija, când nu stia ce erau înjurăturile, când nu plângea decât când se lovea, când notele nu ii defineau inteligenta, iar lacrimile puterea, când râdea si era fericită din orice. Pe scurt, când lumea părea perfecta.