Povestea unei povesti

9

Eram atent la un salt dublu, pe care il executa o fata cam de vârsta mea, când cineva ma atinge pe umăr.
Când m-am întors, era sa tip.

-Nicole? Ce cauti tu aici?

-Si eu ma bucur sa te vad, Tudor.

Acea fată, fata care mi-a schimbat viața cu totul, cea care mi-a distrus-o, care m-a făcut sa mă urăsc, cea pe care speram sa nu o mai văd vreodată, din cauza căreia mi-am pierdut încrederea în mine, stătea în fața mea.

-Ma urmăresti cumva?!

-Acelasi lucru pot sa te întreb si eu, dragule.

-Nu sunt dragul tau. Si când am plecat, ti-am spus ca nu vreau sa te mai vad niciodată.

-Dar ce, iti stau eu în cale?

-Uite, am venit aici sa-mi incep o noua viața, alaturi de persoane care nu stiu ce s-a intamplat, de persoane care nu ma urăsc. Si pana acum, îmi merge bine, si nu vreau ca tu sa vii iar si sa strici totul IAR! am tipat ultima parte.

-Uite ce e, nu am venit aici sa-ti stric iar viața sau asa ceva. Vreau sa fiu o persoana mai buna si am venit sa concurez.

-Atunci ce vrei de la mine?

-Am venit doar sa iti urez succes. Cel mai bun sa castige, spune întinzînd mâna.

-Adică eu. spun si plec fara ca măcar sa-i privesc mâna.

O disprețuiesc pe fata asta. Oare ce forță malefică a facut asa fel încât părinții nostri sa fie prieteni atât de buni?

Intr-un colt mai îndepărtat o zăresc pe partenera si motivul pentru care nu o vreau pe Nicole aici. Ea e singura mea prietena pe aici si asta va ramane. Chiar nu vreau sa afle de trecutul meu. Probabil m-ar urî.

-La ce te gândesti? ma intreaba când ma apropii de ea.

-La nimic interesant. Esti gata? Concursul începe în câteva minute.

-Da. Tu esti gata sa câștigăm?

-Poți fii sigura.

În sala se făcu liniste. Toți spectatorii încep sa aplaude când apăruseră juriștii. Erau doua femei si un bărbat mai ciudat. Era îmbrăcat în culori foarte țipătoare, pe care clar le puteai observa de la un kilometru, dar nu asta era chestia ciudata, era altceva. Nu părea de încredere, nu pot sa-mi dau seama de ce.

Tocmai aveam de gand s-o las balta, pentru ca probabil era doar imaginatia mea mult prea multă, când l-am vazut pe tipul ciudat făcând cuiva cu ochiul. Când m-am întors, am vazut-o, inevitabil pe Nicole. Ceva era putred la mijloc, iar eu aveam de gand sa aflu ce anume.

-Andreea, asteapta aici, ma întorc imediat.

-Dar concursul e pe cale sa înceapă!

-Voi fi înapoi la timp! spun în timp ce ma îndepărtăm.

Din perspectiva autorului

În timp ce Tudor se îndepărta numai el stia unde, bărbatul cu haine colorate, caci asa hotărî Andreea sa-i zică, anunță prima pereche, care intra pe gheata in scurt timp.

Încet, încet, toate perechile isi făcură numerele, rămânând numai Andre si Tudi si alte cateva perechi, dar, cu toate astea, Tudor era de negăsit.

Veni si randul lor si chiar atunci, apăru si băiatul mult cautat.

-Ce s-a intamplat? De ce ai plecat fara sa-mi spui? Si ce s-a intamplat, de ce arăți ca un perete alb?

-Mai usor cu intrebarile. spuse cu un mic zâmbet în coltul gurii. Deci nu era așa rău. Iti spun după numărul nostru. Hai sa le arătăm din ce suntem făcuți.

Acela era, insfarsit, momentul lor de glorie.