Povestea unei povesti

6

Din perspectiva autorului

Nu mai stiau da cât timp stăteau imbratisati,undeva pe podeaua unui spital din România,intr-un loc în care se incep sau se termina vieți. Nici nu le mai păsa,atata timp cat simțeau ca sunt împreună,si nimic nu le va distruge noua relație de prietenie unul fata de altul.

Undeva,intr-un colt,Radu privea toata scena cu melancolie. "Cândva,eu am fost în locul lui" gândea el.
O ultima privire pe furis in care a prins-o si pe cea tristă,cea pentru care ar fi facut orice sa fie una fericita din nou, a Andreei,apoi pleca,lasand-o pe micuța lui campioană cu Tudor. Stia ca trebuia sa spuna cuiva povestea. Trebuia sa se elibereze de acest secret. Sa il spună cuiva.

Andreea a vazut cum a plecat.

-Ce-ar fi sa ne ridicăm?

-Tudor,ce cauti aici? Cum ai stiut ca sunt aici?

-Am mers cu Radu la tine acasa, si matusa ta ne-a spus totul. Esti bine?

-Nu prea. Adică,mama e pe un pat de spital. Cum as putea sa ma simt?

-Groaznic. a spus mai mult ca o concluzie Tudor.

-Exact. Nu mai puteam suporta sa o vad asa si am iesit pur si simplu de acolo, dar si ca sa nu se îngrijoreze degeaba. Si totusi de ce ai venit? Trebuia sa te antrenezi.

-Nu te puteam lăsa singura. Adică,aveai nevoie de un prieten langa tine si asa ai fi facut si tu,nu?

-Vino. a spus ea ridicandu-se si ignorandu-i complet întrebarea.

Cei doi s-au asezat pe o banca din apropiere.

-A venit timpul. Iti voi spune povestea mea.

-Esti sigura?

-Da.
Pana când am împlinit 7 ani,totul era perfect. Familia mea era unită,numai eu,sora mea,mama si tata. La putin timp după ce am împlinit acea vârsta, tata venea spre casa de la serviciu când o masina a intrat intr-a lui la o intersecție. Eu il asteptam acasă. Vroiam sa-mi spună povesti mie si surorii mele inainte sa ne culcăm,asa cum făcea el mereu. Inventa tot felul de povesti despre prințese si patinaroare. Stia ca-mi plăcea sa patinez si vroia sa-mi urmez visul care a crescut de când murise. Mereu îmi spunea sa nu renunț la el. De aceea ma antrenez zilnic.
Ei bine,ar mai fi ceva. Eu si sora mea geamana, Ilinca ne-am hotărât sa nu ne dăm bătute si sa continuăm. Nu am mentionat ca si ea avea acelasi vis,de a deveni patinatoare expertă.
Intr-o zi, Radu ne-a spus ca vom merge la un concurs,pentru ca eram cele mai bune patinatoare de vârsta noastra. Pe atunci aveam 10 ani.
Ziua cea mare a sosit,iar noi eram pregătite. Veni rândul lui Ilinca. Tocmai realiza un Triplu Lutz când eu am țipăt "hai Ilinca!" si am distras-o. Ea s-a uitat înspre mine si dintr-o data si-a pierdut echilibrul. A cazut si a dat cu capul de gheață. Aveam o legatura foarte puternica,asa ca am leșinat si de aici nu mai stiu decat ce mi-a zis mama. Nu cred e tot,dar a zis ca a murit pe patul de spital. Se lovise prea tare la cap.

-I-imi pare rău.

Încerca sa nu o faca,dar a esuat. A izbucnit în lacrimi. Încă o data.

-A fost numai vina mea,încerca sa spună printre lacrimi. Numai vina mea.

-Nu e vina ta. ii spunea Tudor în timp ce o imbratisa. Gata. Nu mai plânge,nu e vina ta.