Prietenul Din Umbră

Capitolul 9: Fulgi de catifea

E dimineață. Mă răsucesc în toate părțile, încercănd sã mai dorm.
Doamne, ce frig e! Pătura e așa rece! De ce e așa de frig?
Mă răsucesc mai tare. Stai! Tocmai am atins ceva foarte rece. Deschid ochii încet. Ce naiba?! Alexander dormea la 3 centimetri de mine.

  Primul meu impuls a fost să țip la el ca o apucată, dar m-am ridicat ușor și l-am privit. Abia atunci am țipat.
-Alexander, ce dracu' faci în patul meu?!
Cred că l-am speriat rău, din moment ce a tresărit ca o trambulină.

-Alina! Era să mor ! ...pentru a doua oară..
-Am spus că dormi sub patul meu! Ce naiba te-a apucat?!
-Mă plictiseam azi noapte!
-Te plictiseai?! Ce ai făcut iar?

În acel moment mi-am adus aminte că Alexander are mintea unui copil de 8 ani. Am alergat repede în baie și m-am uitat în oglindă. Deasupra gurii mele se afla o linie trasată cu markerul, ca o mustață improvizată.

-Alexander, te omor! ...din nou.
Am alergat înapoi în cameră. Am luat o pernă cu floricele roz de pe patul meu și l-am lovit cât de tare am putut, dar uitasem că poate trece prin pereți. Cu un zâmbet nătâng pe față, face niște chesti cu măinile, ridicând o pernă în aer ca prin magie. Într-o fracțiune de secundă, acea pernă ajunge în capul meu.

-Nu e corect!
-Viața nu e corectă!
Am continuat așa o veșnicie. Ne băteam cu pernele ca doi copii de clasa a2a. Patul meu era plin de fulgi din cauza pernelor care cedaseră de mult. Dar magia dispare în momentul în care mama intră în cameră cu un zâmbet curios.

-Alina, ce faci?
-Ăă... eu.... am avut un coșmar!
-Dragă, de un timp nu ești în apele tale!
-Sunt bine, serios!
-Păi grâbeștete, o să întârzi la școală.
SCOALĂ?!! O NU!  AM UITAT!

Sar ca arsă din pat dinnou în baie și încep să mă apăl pe dinți în timp ce-mi pieptăn părul. Cam 20 de minute tot alerg în jos și-n sus îmbrăcându-mă și aranjându-mă, în timp ce Alexander a stat și s-a uitat la mine râzând.

-Deci, mergem la școală!
Mergem?! O, nu , nu! Nu și la școală.
-Mergem?! Nici nu mă gândesc! Ai uitat ce s-a întâmplat ultima oară?
-Nu prea ai de ales!
-Dar, dar... Nu e corect. Sunt o elevă de 10. Merg la majorete, la olimpiadă la română și biologie...
-Bine, bine, am înțeles; ești foarte harnică. Dar ai de ales: 1. Mă iei cu tine și mă ai sub observație. 2. Rămân aici, în camera ta. Hei, ăla e un jurnal?...

-Bine, vi cu mine. Hai odată, o să întârzi!
Tot drumul am fost un pachet de nervi. Mersul până la autobuz, tot drumul și apoi câțiva pași până la școală. Timp în care domnul încurcă lume a stat în spatele meu, răzând ca un nebun de mine.

Ajungem în fața școlii. Atunci mi-am dat seama că toată lumea îl vedea.
-Ce crezi că faci?
-Ce? Nu am venit să stau neobservat. Nu pot să cred că zic asta, dar mi-a fost dor de școală.

-Nu pot să cred! Ești așa de imatur!! Fă-te imediat invizibil!!!
În timp ce țipam la el, nu am observat-o pe prietena mea, Raluca, care îmi făcea cu mâna, în timp ce alerga spre mine.

-Alina, nu te-am mai văzut demult. Ce mai faci?
-Nici nu m-ai crede ce zile am avut în ultimul timp.
-Îmi imaginez ce zile grele ai avut, mai ales cã olimpiada la română și-a schimbat data.
-Ceee??
-Da, e peste 3 zile!
-TREI ZILE? SUNT MOARTĂ!! O parte din mine arâs când am spus asta din cauză că Alexander era lângă mine.

-Nu-ți face griji, te descurci tu! Cine e el?
-El...e...verisorul..prietenului..mamei mele. Stă la noi o perioadă. Sunase clopoțelul. Am ajuns să-mi mint până și cea mai bună prietenă. Nu pot crede ce am ajuns!
-Hai, vom întârzia!