Prietenul Din Umbră

Capitolul 15: Sărutul

Alexander coboară lăsându-mă pe iarbă. Îmi căscam ochii în jur. Văd un topogan improvizat dintr-un tub de oțel și două plăci de lemn. Un balansoar făcut din două țevi băgate adânc în pământ și o bucată mare de lemn peste. Și o altă țeavă de oțel de care sunt legate două frânghii foarte groase cu alte plăci de lemn la capăt.

-Veneam mereu aici. Era locul meu preferat!
-Îți amintești?
-Da, aici am stat ceva timp, înainte să te cunosc.
Mă ridic de pe iarbă și mă pun într-un leagăn.

Îmi fac puțin avânt. Locul era splendid. Am trecut de multe ori pe lângă conac, dar nicio dată nu am observat acest loc: un alt deal mic cu un parc improvizat. De pe acel deal era o priveliște încântătoare.

Alexander trece pe celălalt leagăn uitându-se în jur, apoi la mine. Ne-am uitat unul la altul cred că o veșnicie!
Apoi m-am uitat atentă la soarele care urma să apună într-o clipă.

Mă ridic de pe leagăn și încep să fac câteva piruiete pe iarbă uscată. Era o iarnă foarte uscată și nu era zăpadă.
Piruietele mele urmau să se transforme într-un dans elegant și subtil. Alexander se uita ca la o nebună.

-Ce?
-Nu am înțeles niciodată fetele, sau obiceiurile lor fără sens!
-Nu e un obicei fără sens! Dansez. Ce e rău în asta?
-Ei, nu contează...
Cu un impuls puternic, îl prind de braț și îl trag după mine cu putere.

-Ce tot faci?! Urlă Alex la mine.
Nu îi spun nimic. Încep să fredonez un cântecel mic, fără a deschide gura. Îl trag de mâna lui rece și încep să-l învârt.

Nu apuc să mă bucur, că mă aruncă în iarba uscată, urmând să-l trag și eu după mine. Am rămas amândoi pe iarbă, râzând ca niște nebuni.

-Deci, te distrezi?
-Da! Spun eu râzând. Crezi că ar trebui să plecăm, mai ți minte ultima dată!
-Da, dar eram pe cămp. Și în plus, acum pot zbura, atunci nu puteam.

Luna urma să vină pe cer. Atunci îmi aduc aminte de jurnalul lunii. Mă ridic și o scot din geanta mea pe care am lăsat-o lângă leagănul improvizat. Mă întorc lângă Alexander și deschid jurnalul. Îmi desfac geaca căutând colierul. Îl scot și îl așez deasupra jurnalului.

Era o hartă. O hartă a întregii văi. Erau câteva lucruri ciudate: ,,cuibul lupilor'', era undeva în est. Am stat uitându-mă pe harta aceea ceva timp, dar au început să mă doară ochii de la luminile colierului.

-Ce se va întâmpla apoi? Întreabă Alex.
-Ce vrei să spui?
-După ce aflăm ce s-a întâmplat cu mine, ce vom face apoi?
-Alexander......eu nu știu! Dar nu trebuie să ne găndim la asta acum.

Alexander mă privea ciudat. Ne uitam unul la altul. Deodată îi văd ochii închizându-se în timp ce se apropie de mine din ce în ce mai mult. Inima îmi bate cu putere. Se apropie așa de tare că îi pot simții respirația rece. Închid ochii, așteptând. Mai avea un centimetru, dar apoi...

OLIMPIADA!!AM UITAT!
-O, nu!! Olimpiada e mâine și eu nu am învățat nimic, ce o să mă fac?! Alexander, repede, du-mă acasă!
Alexander mă ia de abdomen și mă duce în zbor acasă, în timp ce noaptea neagră se așternea.

Ajungem pe balconul camerei mele. Intru în cameră, îmi dau geaca jos și îmi trântesc geanta pe covor. Scot din dulap mai multe manuale și le trântesc pe birou. Mă așez pe scaunul meu de piele și îmi prind un coc în vârful capului. Deschid toate cărțile și încep să lucrez.

Alexander s-a așezat pe pat și se uita în gol. Părea cam dezamăgit.
Încerc din răsputeri să țin ochii deschiși, dar într-o secundă, totul se face negru.