Prietenul Din Umbră

Capitolul 10: Băiatul cool

Intrăm în școală. Nu puteam să nu observ că Raluca se uita insistent la Alexander. Numai să nu încerce să-l atingă. Eram uimită de faptul că și-a schimbat înfățisarea. Era prima oară când mă gândeam la puterile de fantomă.

Cumva, pielea lui albă ca laptele devenise puțin mai bej și ochi lui erau mai normali, de obicei erau de un albastru foarte întunecat, se schimbase mult decând l-am vãzut prima oară.

Aproape că arăta ca un băiat normal, exceptând limba lui care era puțin albastră.

-Și, cum te cheamă? Îi spune Raluca lui Alexander.
-Alexander mă numesc stimate domnișoară! Spune el ca un gentelman.

Îmi venea să-i trag o palmă, din două motive: 1. Cu mine s-a purtat ca un nesimțit și acum are maniere. 2. Se purta ca un copil de acum 100 de ani și oricine poate să depisteze asta și să pună întrebări.

-Raluca, du-te înainte, te prindem noi!
Mă uit rapid în jur să nu fie nimeni și îi trag o palmă.
-Ce e? Ce-am facut?
-Nu așa vorbesc copiii din ziua de azi! Mai bine rămâneai acasă!
Fugim repede în clasă. Fug la mine în bancă, unde colegul meu, Robert, îmi zâmbea. Vii sau morți, băieții au ceva cu zâmbitul!

-Ce faci, Alinuța? Îmi spune Robert.
-Ți-am zis să nu-mi mai spui așa!
În spatele nostru stătea Raluca. Robert și Raluca sunt cei mai buni prieteni ai mei.
-Raluca, poate să stea și Alexander cu tine? O întreb eu.
-Sigur că da! Raspunde ea.

În acel moment profesoara de limba română intră în clasă. Dăm toți bună ziua, dupã care se uită lung la Alexander care statea în spatele meu.

-Băiete, cine ești? Întreabă profesoara calmă.
-Este un prieten de familie, stă la noi o vreme și nu a vrut să stea singur acasă.

-În regulă! Vi te rog în fața clasei să te prezinți?
Lucrurile merg din rău în mai rău! Cine știe ce se va mai întâmpla?
Alexander iese din bancă și merge în fața clasei ușor bosumflat.

-Bună stimați colegi! Alexander mă numesc și am 13 ani. Voi sta cu voi o vreme, cât voi locuii la colega voastră, Alina.
Să fiu sinceră, se putea și mai rău. Putea să spună că are mai mult de 73 de ani!

Se duce înapoi în bancă cu un zâmbet dinăla pe care nu-l sufăr.
Profesoara s-a uitat ceva timp la noi doi, după care a continuat ora.

Toată ora Alexander a spus glume și a făcut cu ochiul fetelor. Pur și simplu, toți îl adorau. Nu e corect! Sunt în clasa asta de 6 ani și el de 20 de minute și totuși toți îl consideră ,,super'', în timp ce eu stăteam cu nasul în caiet.

În sfârșit clopoțelul! Credeam că nu se mai termină ora asta! Alexander stătea cu vreo 5 fete și le zâmbea imatur. Nu înțeleg ce văd toate la el! Și ce dracu' tot vorbesc acolo?!

Mă uit cu dispreț la ei în continuare. Până când Robert pocnește din degete ca și cum încearcă să mă trezească din transă.

-Hei, ești bine?
-Da, sunt!
-Ali, cred că ești puțin geloasă!
-Eu?! Geloasă?! Niciodată! Mai ales din cauza unui încurcă-lume ca Alexander!
-Cum spui tu! Ar trebuii să te pui pe învățat, olimpiada e în trei zile!
-Știu, mulțumesc de încurajare Robert!

Îmi iau caietul și mă duc la biblotecă să învăț. În clipa asta, tot ce-mi doream era să învăț și să uit de tot ce s-a întâmplat azi!