Prietenul Din Umbră

ziua 16: Concursul

-Alina? Alina, trezeștete!
-Alexander? O, nu; olimpiada este într-o oră! Ce s-a întâmplat?
-Cred că ai adormit pe birou!

Fug reped în baie și fac un duș scurt și îmi pun în geantă jurnalul lunii. În 25 de minute eram gata să plac, dar degeaba, nu mai știam absolut nimic. Voi pica sigur.

Ies din casă cu pași apăsați. Nici măcar nu vroiam să mă uit la Alex. Era vina lui! Dar și a mea!

Ce a fost în capul meu?! Dar...nu mai pot face nimic acum.
Când autobuzul ajunge în stație, un val de căldură și nervi mă cutremură și mă face să vărs o lacrimă.

Ajung în fața școlii. Intru în școală și urc scările domol și apăsat, până ajung la etajul meu. A fost singura dată în ziua aceea în care m-am uitat o clipă în spate să văd dacă Alexander mai era în urma mea. Stătea cu fața în jos ca un copil mic care tocmai făcuse ceva rău.

Trebuia să las geanta intr-o sală apropiată.
Intru în clasă și văd o bancă pe care era o bucată de hârtie pe care era numele meu. Mă așez în bancă și scot un creion și o radieră din buzunar.

O profesoară grăsuță împarte la fiecare subiectele. Citesc repede întrebările, încercând din răsputeri să răspund. Dar apoi îmi amintesc de Alexander. Mă uit în toată clasa încercând să dau de el. Sper din tot sufletul să nu facă iar vreo prostie!

După ce au trecut cele 2 ore, simțeam transpirația rece cum îmi curgea pe frunte.
M-am ridicat de pe scaun și am ieșit pe hol. Alexander stătea jos și mă aștepta cu fața lui de cățeluș abătut.
-Deci, cum a fost?

-A fost bine! Spun eu încet.
Mă îndrept spre sala unde mi-am lăsat geanta. Deschid ușa și sunt total uimită să îmi văd geanta trântită pe jos cu toate buzunarele deschise. În acel moment am țipat pur și simplu de nervi.

Cobor în genunchi deschizând geanta și țipând dinnou când scot jurnalul lunii, iar toate paginile erau rupte, înafară de prima pagină și ultima.

Izbugnesc imediat în plâns. Alexander a căzut și el în genunchi lângă mine.

-Alex, ce s-a întâmplat? Spun eu plângând.
-Eu chiar, nu știu! Îmi pare foarte rău!

În acel moment Raluca și Robert intră pe ușă.
-Alina, ce ai pățit? Spune Raluca îngrijorată, luându-mă în brațe.
Nu știam ce să mai spun. Să-i mint iar? Se le spun adevărul și să mă creadă nebună?

-Hai Alina, suntem prietenii tăi! Spune Robert.
Nu știam ce să fac! Eram depășită!
-Alina e supărată pentru că olimpiada a fost grea! Spune Alexander puțin dezamăgit.

-Dar nu contează dacă te califici sau nu, contează să încerci! Spune Robert.
-Așa e! Tot vei rămâne prietena noastră cea mai bună! Spune Raluca.

În acel moment, pe chipul meu plin de lacrimi s-a ivit un zâmbet luminat. Aveam niște prieteni așa de buni! Iar pentru prima dată, Alexander nu mi-a creat probleme, ci chiar m-a ajutat!
-Mulțumesc gașcă, sunteți cei mai tari!

Spun asta și toți 3 ne luăm în îmbrățișarea noastră ciudată.
-Alexander, hai și tu! Spune Raluca încântată, iar toți întindem mâinile și îl primim în îmbrățișarea noastră.

Dar apoi îmi amintesc că e foarte rece și prietenii mei puteau observa asta!
-Gașcă, îmi pare rău, dar noi trebuie să plecăm!

-Este ok, m-ai tărzui dă-mi un telefon, sunt foarte îngrijorat de un timp, te porți cam ciudat! Îmi spune Robert în timp ce mă fixează cu privirea.

-Sigur Robert, așa voi face!
Bag coperta aproape goală în geantă , o ridic de jos, o pun pe umăr și ies din camera respectivă luând-o deal lungul coridorului.