Prietenul Din Umbră

Capitolul 17: Experimentul

-Și acum ce? Întreabă Alexander serios.
-Nu știu! Eu chiar nu știu!

Mergem pe coridorul lung al etajului 3 care părea că nu se mai termină. Ce ne facem acum fără jurnalul lunii?! Nu mai avem nimic!

Stai, nu e așa!
-Alex, încă mai avem ăsta! Îi spun eu lui Alexander cu zâmbetul pe buze în timp ce îi arăt colierul de la gâtul meu. Colierul lunii!

-Ai dreptate, Alina! Dar recunoaște, colierul a fost făcut special pentru jurnal!

Stau gânditoare timp de câteva clipe. Sigur îmi scăpa ceva! Trebuie să-mi amintesc ce!

-Stai, mai ști când ai intrat în bibliotecă și ți-a căzut jurnalul în cap?
-Da, dar cu ce ne ajută asta acum?

-În prima pagină a cărții scria că vei gășii această carte dacă ești un Vonmalter. Poate tu și cartea aveți un fel de conexiune sau ceva!

Alexander se uita la mine ca la o fantomă. Ironic!
-Chiar crezi că pot?

-Putem încerca măcar!
Îl i-au de braț și merg încet pe coridor aruncând prin toate clasele câte o privire.

Nimic! Coborâm la următorul etaj. Îl țineam strâns pe Alexander de brațul lui rece, trăgându-l după mine ca pe un cărucior.
-Stai, Alina!

-Ce? Ai simțit ceva?! Spun eu fericită.
-Mă mănâncă nasul, iar tu mă ții prea strâns de mână și nu pot să mă scarpin!

-Îți bați joc de mine? Poți să nu te mai porți ca un copil măcar acum.....Stai! Cât de tare?

-Acum nu mă mai mănâncă!
Îl trag un pas mai la dreapta.

-Dar acum te mai mănâncă?
-Acum da!

Chiar lângă noi era o clasă deschisă. Spre surprinderea mea, doamna Marien era acolo și rasfoia niște pagini rupte. Erau paginile din jurnalul meu!

-Doamnă Marien! Strig eu cât pot de tare, speriind-o.
-Alina, îți pot explica! Spune diamna Marien cu voce tremurată.
Apoi s-a uitat lung la Alexander.

-Nu se poate, chiar tu ești! Ești băiatul lor!
-Lor? Spune Alexander uimit.

-Eram doar o fetiță, nu știam ce se întâmplă! Spune femeia începând să plângă în hohote.

-Vă rog, calmați-vă!
Femeia cade în genunchi plângând și continuă să se uite la mine cu fața inundată de lacrimi.

-Alina, părinții lui au fost niște monștrii!
-Despre ce vorbiți? Spune Alexander supărat.
-Părinții tăi au creat...

-Ce ? Spune-ți! Spun eu nervoasă.
-Oamenii lunii.

-Cine??... Mi-am dat seama, era vorba de lupii care vroiau să ne omoare în noaptea aceea.

-E o minciună! Strigă Alexander ca nebunul.

-Au vrut să creeze o creatură care gândește ca un om și are avantajele unui lup sălbatic. Au creat monștrii folosind ștința și magia neagră!

-Nu e adevărat! Părinții mei au fost oameni buni!
-Au dat o petrecere, aveam 3 ani...

A luat o gură mare de aer. Transpirația îi curgea pe fruntea plină de riduri.

-Aveau nevoie de cobai pe care să încerce experimentul, mulți cobai!
-Ați fost acolo? Ați văzut ?

-Eu și mama am reușit să ieșim la timp, 54 de vieți au rămas captive în cripta lor și au fost încercate una câte una...niște monștrii...

-Ce s-a întâmplat cu toți?

-Nu știe nimeni, dar seara se auzeau urlete de lup din toată valea conacului Vonmalter. Când l-am văzut pe băiat , mi-am dat seama cine este. Am luat jurnalul sperând că am să găsesc un răspuns. Jurnalul a fost scris de tatăl meu, vroia să-i elibereze pe oamenii captivi acolo, dar nu s-a întors niciodată!

-Știți ceva despre Alexander?
-Nu știu nimic despre el.

Doamna Marien a continuat să plângă în timp ce eu și Alexander ne uitam unul la altul.

-Știți cum a făcut colierul?
-Știu că a folosit magia neagră.

Scot colierul din bluză și îl privesc insistent.
Ies din clasa respectivă și mă îndrept către ieșire. Dar nu puteam să fac nimic, trecuseră mult timp, iar toate ușile erau închise.