Elita din New York

25.

Aproape că am sărit din mașină când mi-a zis mama unde mergem. Nu pot să cred că mă duce la psihiatru. Nu am nimic. Stau în mașină cu mâinile încrucișate și mă uit pe geam. Mi-a fost atât de dor de New York.

-Ok, am ajuns, spune mama deschizând portiera.

Oftez și ies din mașină și sunt conștientă de privirile care mă înconjoară. Am citit ziarele. "Eleonor Klein-dispariția misterioasă." "Să fie dispariția frumoasei Eleonor Klein doar publicitate?" Îmi vine să-i dau în judecată pentru ce au făcut. Dar încerc să mă calmez și intru înăuntru. Cabinetul e unul mare, spațios, cu o canapea confortabilă și un birou din lemn masiv. Doamna psihiatru e o femeie de vârsta a doua, blondă și cu un zâmbet cald.

-Bună dimineața Eleonor, eu mă numesc Samantha și de azi te voi consilia în ședințele de psihiatrie, spune ea dând mâna cu mine.

Mă încrunt și nu spun nimic. A zis că o cheamă Samantha? Fără să vreau îmi apar în minte imagini cu mine și Sarah. Cutremurător.

-Eleonor? Ești bine? întreabă Samantha puțin îngrijorată.

-Da, spun eu punându-mă pe canapea.

Ea deschide un dosar și-l citește în liniște. Mă uit la expresia ei care se schimbă de la uimire la compătimire.

-Wow. Cum te simți? întreabă ea punând la loc dosarul și punându-se pe un scaun în fața mea.

-Ca și cum aș fi închisă într-un loc plin cu apă și lăsată să mă înec, spun eu privind-o.

Mă privește încruntată și încearcă să înțeleagă ce vreau să zic.

-Am privit fișa medicală. Multiple răni și vânătăi,  o coastă fisurată și un traumatism cranio cerebral și  un glonț în piciorul drept. Iar drogurile din organism ți-au dăunat foarte mult, spune ea cu durere.

-Da, cam ăsta ar fi itinerariul rănilor mele, spun eu pufnind nervos.

-Vrei să vorbești despre asta? întreabă el ridicându-se de la loc.

-Nu, spun eu simplu.

-Înțeleg, spune ea mergând spre automatul de cafea. Cafea? mă întreabă.

-Te rog, spun eu deconectată.

În minte tocmai îmi apare imagini de la dușuri. Mă cutremur când mă gândesc că mă rugam pentru puțină apă caldă, dar tot ce primeam era apă rece ca gheața. Pe urmă aveam frisoane violente în cameră și singurul lucru cu care mă putem înveli era cearșaful patului.

Mă trezesc din reverie când Samatha îmi întinde cana fierbinte cu cafea iar eu o iau cu ambele mâini. Apoi ea se pune înapoi pe scaun.

-Eleonor, știu prin ce treci și știu că ți-e greu...., spune ea dar eu i-o tai.

-Știți? Ați fost vreodată sechestrată și drogată în așa hal încât să nu mai știți de dumneavoastră? Ați fost captivă într-un loc, obligată să nu vedeți lumina, sa nu știți ce zi e, sau ce oră?

-Nu, spune ea după câteva secunde în care se uită la ine.

-Atunci nu știți, spun eu uitându-mă fix în ochii ei fără nicio emoție.

-Ai dreptate. Dar ce știu e că această problemă o să se rezolve doar dacă vorbim despre ea, spune ea liniștitor.

-Nu e nicio problemă, spun eu încercând să mă conving parcă pe mine.

-Tocmai faptul că negi că nu ar fi o problemă, e o problemă, spune ea insistând.

-Vreau să uit tot ce s-a întâmplat. Nu vreau să-mi mai amintesc nici măcar un minut, spun eu începând să tremur.