Elita din New York

26.

*Stau întinsă pe o suprafață aspră și-l las să mă sărute. Habar n-am cum să-l opresc. Mi-e atât de silă de el, dar nu-l pot opri. Pur și simplu mâinile mele nu mi se mișcă. Mă încrunt cu ochii închiși și scâncesc, dar nu de plăcere, ci de durere. Todd se urcă pe mine ca un animal și se adâncește în mine. Strig dar el îmi pune mâna la gură și mă prinde de păr.

-Îți place târfă mică, spune el împingându-se și mai tare în mine.*

Strigătul meu gutual mă face să sar ca arsă din pat. Pieptul îmi urcă și coboară nebunește și tremur violent. Mă uit împrejur și văd lumina diurnă a soarelui la fereastră. Oftez și-mi pun mâna în păr, dându-mi părul lipit de față. Mă uit la ceas și văd că e dimineață. Oftez încă odată și merg la duș. Mă dezbrac de haine și mă bag sub duș, lăsând apa fierbinte să-mi calmeze mușchii încordați. Când ie de la duș mă poziționez goală în fața oglinzii pentru a mă examina. Vânătăile și rănile au dispărut complet, și se pare că m-am îngrășat la loc. Arăt chiar bine dacă stau să mă gândesc. Culoarea a revenit în obraji și în ochi, iar buzele îmi sunt acum de un rozaliu inocent.

Merg în dressing și-mi iau o pereche de pantaloni scurți de piele cu talie înaltă și un maieu negru transparent. Îmi pun la gât niște lanțuri și în picioare îmi iau o pereche de sandale decupate. Părul mi-l las pe spate și-mi pun o pereche de ochelari de soare cat eyes la ochi, apoi ies din cameră.

-Hei, arăți bine, spune bunicul de la masă în timp ce citește ziarul.

-Mă simt bine, spun eu încercând să mă comport normal.

-Domnișoară Klein, omletă sau clătite? întreabă Marta .

-Ambele, spun eu punându-mă la masă.

-Știi Eleonor, ar trebui să o lași mai moale cu mâncatul. Te vreau de 90-60-90 vara asta, spune bunicul râzând.

-Haha, spun eu ironic mâncând un croissant cu unt până vine Marta cu mâncarea. După ce termin de mâncat mă ridic de la masă și ies repede căci am întârziat la întâlnirea cu Samantha. Intru repede în mașină și plec într-acolo. Fac ochii cât cepele când ajung acolo. Paparazzi stăteau la ușă. Niciodată nu scap de ei. Oftez și-mi pun ochelarii de soare la ochi apoi ies din mașină.

-Eleonor, Eleonor, strigă ei venind spre mine.

Îmi bag o mână în buzunar și cu cealaltă îmi duc geanta. Adopt o postură indiferentă și rămân pe loc.

-Domnișoară Klein, spuneți-ne despre drama dumneavoastră trăită acum o lună când ați fost răpită, spune o reporteră.

-Nu am nimic de declarat înafară de faptul că nu e nicio dramă. Viața merge mai departe, la fel și eu. Nu am de gând să rămân în trecut și să mă mai gândesc la asta, spun eu înaintând spre intrare.

-Este adevărat că v-ați izolat de toți? Niște surse sigure ne confirmă că nu mai ieșiți din casă, nici măcar nu mai mergeți la școală.

-Vă asigur că nu am devenit depresivă. Acum ce fac eu în timpul liber este doar problema mea. Acum scuzați-mă, dar am întârziat la ședință, spun eu intrând înăuntru.

***

-Credeam că nu o să mai vii, spune ea râzând.

-Nu scapi de mine așa ușor, spun eu așezându-mă comod pe canapea.

M-am întins pe spate și am început să mă relaxez. Închid ochii și încep să vorbesc. Îi vorbesc despre cum mă trezesc înconjurată de medicamente, despre mâna care mă doare, despre toaletă, despre materialul aspru al cuverturii de pe pat. Apoi îi spun despre cum scap. Când ajung la partea cu biroul, mă opresc.