Nana -Volumul I. Inocenta-

Capitolul 9

Nana

"

E 3:00 AM, sunt plansa si ma dor toate. Ma dau incet jos din pat si merg la baie. Ma sprijin de chiuveta si ma privesc in oglinda. Tot ce vad e o fata ranita. Sun ca si cum as fi fost parasita de marea iubire a vietii mele cand de fapt am fost parasita de vlaga si puterea din mine. Am platit o noapte de distractie cu propriul corp, vanataile, durerile si umflaturile sunt martore, ele au fost restul la o bacnota prea mare.
Trebuie sa urc sus sa repetam cu trupa. Din moment ce mi-am pierdut telefonul am fost nevoita sa-i scriu Sophiei pe facebook. Am incercat sa-mi ascund vanataile prin haine cu maneci lungi si machiaj, am reusit in mare parte.
Am ajuns ultima sus si mai ca era sa ma lase cu totul picioarele cand l-am vazut. Era el, era aici. Oare visez? M-am ciupit dar tot acolo eram si eu, si el.

- Salut! Cum esti? ma intreaba Sophie venind la mine.
- Hei! Sunt aproape perfect, ii raspund fortand un zambet.
- Nana, nu trebuie sa te ascunzi de noi, suntem alaturi de tine, ma imbratiseaza Ana.
- Stiu, multumesc! Spun imbratisandu-le pe toate 3.
- Salut, Nana. Nu stiam ca o sa fi aici, spune Tudor venind sa ma imbratiseze.
- Iar eu nu ma asteptam sa va gasesc aici, pe niciunul, spun uitamdu-ma pentru prima oara in ochii lui Raul.
- Hei. E tot ce imi zice. Tot ce poate sa-mi zica dupa tot ce m-a pus sa trec prin, e un hei sec? Toate durerile care imi strabat corpul in fiecare secunda sunt din vina lui!
- Hei.
As avea atatea sa-i spun, sa-i reprosez dar nu vreau sa fac asta in fata prietenelor mele.
- Si totusi, ce cautati aici? Intreb curioasa.
- Cand m-ati chemat eram impreuna cu Tudor, un prieten mai vechi, la Raul si i-am chemat, m-am gandit ca ne-ar prinde bine o alta parere.
- Daca va deranjam, plecam, spune Tudor.
- Nu, chiar ne-ar prinde bine o alta parere, spun zambind fortat.
   Chiar daca vroiam sa le urlu in fata sa plece ca sa fiu singura cu fetele si sa ma pot plange, nu puteam pentru ca lucrul acesta o ranea pe Ana iar ea si fericirea ei sunt importante pentru mine, la fel cum sunt si a Sophiei si a Elisei.
   Am inceput sa ne aranjam intrumentele si sa le acordam. Ultimul aranjament pe care il aveam de facut inainte sa cantam au fost partiturile care se aflau in fotoliu. Cand m-am oferit sa le aduc nu m-am gandit la greutatea fotoliului si umarul meu slabit si lovit, asa ca am sfarsit prin a-mi prinde mana sub partea de sus a fotoliului.

- Esti ok? spune eliberandu-mi mana.
- Da, cred ca da, spun frecandu-mi locul dureros.
- Esti sigura?
In momentul in care a rostit intrebarea mi-am ridicat privirea iar ochii mei caprui au intalnit ochii lui acum aproape negrii. Ma enerva faptul ca nu regretam ca am plecat cu el totusi, ne-am distrat. Zambesc si dau afirmativ din cap. El ma ajuta sa caut partiturile, ridicand in sus fotoliul, in acel moment cade o foaie. o iau si zambesc.

- Fetelor, ce ziceti sa schimbam melodia de concurs? ma ridic si incerc sa zambesc printre fiorii de durere.
- Cum? Cu ce?
- Cu asta.

Fetele arunca o privire pe cantec scris de mine numit "Respir incet" si este vorba despre suferintele noatre de adolescenti cu inimi frante. Zambesc si dau din cap aprobator.

- Ok, sa trecem la treaba! spun si ma asez in spatele tobelor.

Incepem melodia si ma concentrez numai la melodie, batutul tobelor, cantatul de back-up la refren, eram una cu melodia, ritmul, sunetele, versurile. Din instinct privesc spre canapea care pana acum a fost goala in timpul repetitiilor, acum in locul tapiteriei murdare si vechi a canapelei dau de doi ochi negri care ma privesc intens. Raul ma privea zambind. Trebuie sa recunosc, are un zambet fermecator care s-a largit cand a observat ca il privesc, nu credeam ca zambetul lui putea fii mai perfect de atat dar se pare ca m-am inselat. Am terminat melodia si ma bucuram extrem de mult pentru ca situatia anterioara m-a facut sa rosesc mai rau decat steagul Chinei.

- Deci, baieti, ce parere aveti despre cantecul acesta? intreaba entuziasmata Ana.
- E super, cantati extrem de bine. Cum de nu am stiut ca ai voce? o intreaba Tudor.
- Nu ai intrebat niciodata. Cantecul a fost scris de Nana.
- Serios?! E foarte bun, felicitari! spune Raul venind spre mine cu mainile facand un gest ca ar vrea sa ma imbratiseze, asa ca am facut ce era normal si am fugit.
- Nana, unde mergi? striga Shopie dupa mine.
- Aamm... pana la non-stop, ne trebuie amm.... bere si.. tigari, nu mai avem.
- Ok... si niste chips-uri te roog.
Am ras. "Ok"
- Asteapta!  striga Raul.
- Vrei si tu ceva de la magazin?
- Vin cu ti..
- Nu e nevoie, ma descurc
- Am spus ca vin cu tine, e noapte.
- Lasa-l sa te insoteasca, e tarziu, spune Elisa uitandu-se ciudat la mine.
- Of, bine! Ai castigat, poti sa vi cu mine, spun si imi dau ochii peste cap.

Am coborat scarile mult mai incet decat de obicei din cauza durerilor. Ii simteam privirea ca o arsura pe ceafa mea. Mergea in acelasi ritm cu mine, fara sa ma grabeasca sau sa-mi spuna sa ma grabesc. Am mers in liniste fara ca cineva sa spuna ceva pana la non-stop, cumparaturile le-am facut in aceiasi liniste, vorbind doar eu si vanzatoarea. Era ciudat, nu stiam ce gandeste, de ce nu spune nimic, ce crede despre mine, nu stiam nimic asa ca m-am gandit sa vorbesc eu prima. M-am intors spre el iar miscarea mea brusca l-a facut sa tresara in spate. L-am privit in ochi, a fost o  greseala. M-am pierdut. Tot ce voiam sa-i spun a zburat undeva departe, nu stiu unde, cert e ca nu mai exista. Privirea lui surprinsa, ochii mari ca doi carbuni ma strapuns si mi-a alungat cuvintele asa ca acum stateam fata in fata uitandu-ne unul la altul fara sa spunem nimic.