De când am preluat compania familiei mele și mi-am deschis și eu una mai mică, parcă timpul trece pe lângă mine de două ori mai repede. Trebuie să mă împart între compania de publicitate a familiei mele și firma mea de lenjerie intimă pentru femei, și Doamne ajută-mă, am avut un an atât de plin încât uneori uitam să și mănânc.
Mereu mi-am dorit afacerea mea proprie, de aceea am și învățat atât de mult. Acum, cursurile și diplomele în design vestimentar și în fotografie încep să fie utile. Pe parcursul celor patru ani petrecuți în Milano, rupsesem legătura cu ai mei, care insistau să rămân acasă, în Londra, dar mă încăpățânasem ca măcar o dată să fac cum vreau eu. Poate dacă aș fi rămas acasă, acum era diferită situația. Poate ei nu mai erau morți și poate că fratele meu s-ar fi întors de oriunde ar fi acum.
În ultimul an de facultate, primisem un apel de la un număr necunoscut. Inițial, voiam să-l ignor dar era așa insistent încât mă întrebam ce putea să fie așa urgent. Ei bine, vestea că ai mei făceau parte din victimele unui avion prăbușit era atât de urgentă. Țin minte că atunci nici nu am crezut, voiam să fie o farsă. Dar imediat după s-a dat și pe toate posturile de radio știrea despre avionul care se prăbușise. Era pe ruta de Londra-Milano. Veneau la mine dar era furtună și... nu au mai ajuns. Mă întorsesem acasă după două săptămâni cu speranța că îl voi găsi pe Nicolas, dar casa era goală și îngrozitor de rece. Mereu m-am învinovățit de moartea lor, de dispariția lui bruscă. Singurul mesaj de la el a fost o hârtie lăsată pe masa din sufragerie, în care scria că are nevoie de timp să treacă peste asta. Atât.
Apoi au fost câteva luni de groază pentru mine. Terminarea facultății, preluarea conducerii companiei care ar fi trebuit să fie împreună cu Nicolas, înființarea uneia noi și mutarea înapoi la Londra. La douăzeci și doi de ani fusese brusc prea mult pentru mine și m-au afectat prea rău. Mi-am lăsat prietenii, am uitat de Nicolas mai mult că și el a făcut la fel cu mine și m-am afundat în muncă. Reușisem să duc compania de publicitate într-un top nou și să o introduc pe piață pe cea nouă. Dar cu ce costuri? Să mă întorc într-o casă goală în fiecare noapte, să mănânc singură și să mă simt mai oribil ca niciodată.
Îmi plăcea munca, mereu m-am văzut ca pe o femeie de afaceri și știam că fac treabă bună, dar de aproape doi ani de când s-au întâmplat toate, m-am schimbat și eu. Dintre toți, Katy a fost unica persoană care m-a susținut. Am fost colege la un curs de fotografie unde ne-am și cunoscut prima dată. De atunci am fost de nedespărțit. Poate de aceea îmi și înțelege problemele și mereu încearcă să mă scoată la suprafață.
***
M-am aruncat pe primul scaun ieșit în cale. Katy îmi copiase mișcarea și își masă gâtul, plângându-se ca o bunicuță. După vizita la salon de unde am ieșit mai relaxată și mai srălucitoare decât un boboc de floare, m-a plimbat prin toate magazinele care îi ieșiseră în cale, arătându-mi zeci de ținute pentru toate ocaziile posibile. Mă uitasem urât la ea când îmi băgă sub nas un costum bărbătesc din două piese, negru și comentă că mi-ar sta bine în el având în vedere cât de ursuză sunt în ultima vreme.
M-am ales cu multe pungi de cumpărături și mă gândeam că trebuie să-mi fac loc în șifoniere să le bag. Am mâncat ca două hămesite la prânz și după câteva gogoși cu ciocolată, parcă energia creștea din nou. Varianta A fusese un spa, și la asta chiar nu m-am plâns. Mâinile femeii ce mi-au masat spatele parcă făceau vrăji. Pot să jur că adormisem acolo câteva minute. Katy îmi povestea despre un tip care participase la o sesiune foto ca și model și izbucneam în râs la fiecare strâmbătură pe care o făcea.
- Jur, dacă nu ar fi fost atât de nesuferit poate mi s-ar fi părut drăguț, comentă și își netezi bluza albă.
Mai târziu, am mers la bowling și am râs de mă dureau obrajii. Katy nu se putea abține de la comentarii despre echipa de lângă noi. Pusese ochii pe un tip blond care, la rândul lui, îi tot arunca ocheade ei. Mă înghiontise la un moment dat zicându-mi ceva despre călărit. Am râs atât de tare că s-au întors spre noi toți de la masa alăturată, și sunt sigură că tipul se simți cu musca pe căciulă, că i s-au înroșit obrajii. Cu toate că am pierdut în fața lui Katy, mă simțeam foarte bine. Își scrisese numărul de telefon pe un șervețel și i-l înmânase subtil tipului atunci când am plecat. Acesta îi făcu din ochi și ne-am împleticit de râs spre ieșire. Ne comportam ca două adolescente nebune așa cum nu mai făcusem de multă vreme.
Spre seară, ne oprisem la un restaurant mic și nu prea gălăgios unde am mâncat poate cea mai bună pizza din ultima perioadă. I-am povestit de cum merge treaba cu firmele, i-am promis a zecea oară că o voi lăsa mai ușor cu munca și într-un final am schimbat subiectul spre munca ei. Ea e fotograf, și lucrează la un proiect intitulat Umbrele fac parte din lumina fiecăruia. Da, îmi dădeau de furcă metaforele ei, dar abia așteptam să-l termine și să mi-l arate.
După cină ne-am mai plimbat vreo jumătate de oră și simțeam că fac febră musculară. Scaunul pe care stăteam acum nu era printre cele mai comode, dar era binevenit pentru odihnă în momentul acesta.
- Cred că pe azi ajunge, Katy se întinde spre mine și își lasă capul pe umărul meu.
- Nu zău, ai obosit, Xena? râd și ea se strâmbă la mine.
- Hei, nu sunt un roboțel și ar trebui să fii fericită, altfel te mai plimbam prin jumătate de oraș.
Îmi dau ochii peste cap și îngân un Nu, mulțumesc.
- Hai acasă, sau o să adorm aici, o zgâlțâi și se ridică morocănoasă.
Drumul spre apartamentul ei e liniștit și răsuflu ușurată când găsesc un loc de parcare aproape de intrarea în complex. Îmi era lene să mai merg pe jos.
O ajut să-și care toate pungile de cumpărături până în fața liftului și mă înghiontește când cineva se apropie de noi. Mă uit în față și nimeni altul decât tipul de dimineață apare cu un zâmbet larg. Seamănă cu un motan care a mâncat canarul și stăpânul încă nu a descoperit.
